primul gând

primul gând a fost că m-am născut liberă. îmi amintesc perfect cerul. aerul. 

îmi amintesc multe lucruri. îmbrăţişarea ta de exemplu. somnul nostru. îmi amintesc fuga mea în tine. 

aerul.
primul gând a fost să mă ridic şi să plec. dar locul acesta îmi reţine oasele. îmi reţine carnea. 
uit prea uşor că sunt aici. primul gând în fiecare dimineaţă e că sunt în tine. liberă împrăştiind norii ca pe gâşte. mă gândesc să mă fac iarbă. uit de tot că sunt aici.

textul acesta nu este un poem. este o declarație de dragoste

între noi liniștea strălucește puțin
e aproape ca și cum
rămași fără trupuri
ne-am iubi
ca două aurore boreale
dansând peste lume
în ultima noapte
eterna noapte de dragoste

sau poate am fi două gâze
aproape înghețate
care trăiesc doar o zi
și în ziua aceea nu ar avea timp
decât pentru iubire

sau am putea fi două tăceri
care împreună înseamnă același lucru
adică un cântec pefect
pe care nimeni nu ar putea să-l asculte
fără să înnebunească

sau două animale sălbatice
care s-ar devora
cu o sete nesfârșită unul de celălalt
alungând cu sângele lor fierbinte
întunericul și singurătatea și teama

sau am putea fi
pur și simplu

poem scris acasă la M pe când toată lumea dormea

sunt pe urmele timpului meu ca un ogar ce hăituiește vânatul. oamenii dorm. mâine e sărbătoare.

nimeni nu-și aduce aminte să moară. M îmi strigă ceva. cred că-mi strigă liniștea. o prind repede din mers și o transform în stană de piatră.

de câte ori plec mor ca oricine. de aceea am hotărât să nu mai plec să rămân în fiecare loc definitiv până când toate locurile vor fi ale mele. orașul în care m-am născut e aici în toate orașele lumii.

nu știu ce am. scriu iarăși cu păsări și fluturi

în noaptea asta o să scriu un poem de dragoste. 
o să las zăpada să crească până la cer 
până la tine la capătul lumii
o să inventez un semn un cuvânt un emoticon
ceva care să-ți spună totul

nu știu ce am.
scriu iarăși cu păsări și fluturi
cu zăpezi și cu tot felul de briz-brizuri din astea
dar mă simt bine că pot să-ți spun
ca orice femeie
în limba mea muierească:
sunt aici.

am putea să rămânem așa

oricum nu mă mai sperie nimic
nici timpul  care trece ca un lup flămând prin iernile noastre
nimic.

dragă poete

ca şi tine, dragă poete, trag şi eu după mine un cadavru.
am în mine doza potrivită de xanax.
obsesiile mele sunt ca nişte şobolani care-mi rod creierul. într-o zi voi vărsa din mine colonii întregi de rozătoare şi tu, dragă poete, vei scrie despre moarte sau despre viaţă cu o mare lehamite.

ne e totuna.

mâine va fi tot o zi din cauciuc. o vom întinde la maxim , apoi îi vom da drumul. ea ne va plesni peste conştiinţe. după un ţipăt scurt vom uita şi-o vom lua de la capăt.

din poemele tale vei face pâini pentru copiii tăi rozalii.

nu-ţi ajung nopţile. nu-ţi ajung neuronii şi hematiile. cadavrul tău se întinde în tine şi miroase tot mai rânced a realitate.
până la urmă obsesiile tale vor deveni simple ţipete.
nimeni nu mai stă să ne asculte, dragă poete. plăteşte-ţi ratele şi facturile. înghite viaţa cu xanax.

moartea e deja în noi. nici măcar nu mai avem ce aştepta.

n-ai fi putut să vezi de la început toate acestea

N-ai fi putut să vezi de la început toate acestea


între blocuri soarta şi-a făcut un culcuş din cărămidă roşie
acolo sunt copiii ei de o culoare incertă care te caută cu mâini deja bătrâne şi cumplite
dezgropând de sub sternul lor costeliv cheia legată de gât cu o sfoară ce strânge
în jurul fiecăruia pe toţi ceilalţi zece fraţi de mamă
din fiecare ochi scapără un întuneric lătrător 
începe o teamă care se caţără pe vertebrele altruiştilor.
acolo între blocurile de nefamilişti te vei înţepa în ascuţimea realităţii ca într-un ac infestat cu hiv
ştiind că orice ai face nu vei mai fi niciodată la fel
 
dar nu poţi să vezi de la început toate acestea
prea devreme eşti orb şi bun


Nu mă mai îngrijorez de la un timp


nimic nu ni se mai poate întâmpla. au rămas în afara noastră urmele acestor incizii
ce a fost rău în mai rău a trecut. acum suntem singuri între aceste destine în coadă de peşte
pielea noastră se destramă undeva pe maidanul fiinţelor promiscui
toţi plozii din cartier ne cântă serenade la mormântul de tablă
eu îţi aduc aici cafeaua prea dulce, greţosă.
poţi să fii liniştit ţigările acestea nu mai au nici un filtru adevărat
nimic nu ni se mai poate întâmpla de când pielea mea a devenit pielea ta de şarpe negru lucios
târând dimineţile spre nopţi peste golgota aceasta gri de moloz


Nu mă mai ierta nu mă mai întreba loveşte-mă

dacă era să consum acest moment aş fi început cu somnul greu fără vise
din care te-ai fi ales şi tu cu unele beneficii pe termen scurt
nu ţi-ai fi amintit cum la capătul rănii stă lupul cu o gură în plus de hrănit
cum eu am înţeles să-mi dau sângele pentru un singur poem fără capăt
cum tăcerea se risipeşte când mă izbeşti cu ea în plin violet
şi nu simt decât un fel de mirare.
(nu te speria e un reflex vagal foarte des întâlnit.)
Se moare. Da, de asta se moare.

nu mă întreba. până la urmă îţi voi răspunde şi toate aceste semne vor deveni maligne. prea târziu.
aşa că nu mă ierta
ci împinge-mă peste balustrada de lemn
a casei noastre de lemn
din oraşul nostru de lemn
pe care l-am incendiat împreună cu toţi copiii ei rozalii în ultimul nostru coşmar 


Deschide un ochi, apoi pe celălalt

aici sunt eu
nimic nu mă mai desparte de mine.
dintre mine şi mine aleg cu ochii închişi: tu. ultimul mim care se împrăştie printre energiile cromatice ale unor fotoni prelungi
impregnând cu gesturi clorofilice spaţiul vital
contorsionând în semne bizare aerul nostru comun
(singurul care ne-a mai rămas)
un fir subţire de care ne stă suspendată respiraţia din oglindă.

Nu-ţi mai imagina în nici un fel timpul

îmi amintesc că în unele nopţi furam fâşii de libertate le aruncam peste umăr şi strigam în gura mare
scriam numele noastre pe toate gardurile cu bucăţi de smoală pe care le miroseam îndelung
nu mai aveam nici un ochi liber
ne însămânţasem unul în altul până la dispariţie.
ţin minte că soarele se ridica dintre blocuri împotriva sorţii. mogâldeţe de carne respirau la sânul portocaliu al singurei mame. lumina le ştergea ridurile şi trecutul.
ceva începea chiar atunci. aşa credeam. va veni anul 2000 anul lebădă. aşa credeam.

cineva a pus un lacăt pe timp. noi am alunecat printre zăbrele prin umbrele noastre lemnoase
apoi am bântuit până s-au năruit toate casele de piatră imaginate de o mireasă de marţipan de pe un imens tort cenuşiu.

M spune că e foarte simplu

M spune că e foarte simplu. îmi ia ochii şi-i aruncă în cer. cerul se umple de lacrimi
el râde cu Dumnezeu de spaima mea oarbă.
îl rog să găsească o cale. pe M îl rog. dar mult mai repede mă aude Dumnezeu şi-mi împlineşte trei dorinţe
parcă aş fi prins peştişorul de aur. când îi dau drumul se transformă în ochiul argintiu al lui M

eu nu cred că e simplu. stau la capătul lumii. abia desluşesc perspectiva infinitului prezent.
zidul absoarbe adâncimile şi pădurea în care mă refugiez când vine timpul.

M nu simte că-l roade şobolanul. el e frânt. ce ştie el. sângerează şi gata.

câinele galben al spitalului se lipeşte de mine ca de un orb. mă conduce tăcut pe aleea pietruită. nu-i simt paşii alături. nu-i simt botul umezindu-mi palma. se aud roţile de cauciuc răsfirând pietricelele. nu spun că ştiu unde sunt. nimeni nu ştie. aleea nu se termină cum credea M. nimic nu se termină 

când suntem orbi suntem liberi. suntem mai aproape de pielea noastră atotştiutoare.

M nu simte niciun fel de teamă. de mult e înfrânt. dar încă mai râde sub ploaia sărată de lacrimi.