lumina ţipă
tăcerile trosnesc
aşteptările cântă
toţi ştim că de mâine e mâine
jocurile sunt făcute
aici pe pământ
locul comun ne ia locul
toţi ştim
zidul
aripa
şarpele
pantera
în aer
în apă
mediile de ceaţă se suprapun
iubirea mea
iubira ta
iubirea altora
sunt crăpături în tăcerile noastre de carne
toţi ştim
cataclismul e în noi toţi
cei care ştim
suntem
orbi
dansăm cu întunericul
cu tălpile celuilalt
dansăm cu toate rănile deschise
luni, 27 ianuarie 2014
sâmbătă, 25 ianuarie 2014
patetica i.
asta e fericirea. un loc în care te desenez aşa cum vreau
în care strig şi dau din picioare
ca într-un uter din sticlă
fericirea e bucata aceasta de pământ galben
din care îmi modelezi între coapse extazul
e această dimensiune imposibilă cu umbra zdrobită la uşă.
fericirea e un amestec perfect al strigătului meu cu o uitare din piatră
e marmura în care sap cu inima ta ascuţită.
în care strig şi dau din picioare
ca într-un uter din sticlă
fericirea e bucata aceasta de pământ galben
din care îmi modelezi între coapse extazul
e această dimensiune imposibilă cu umbra zdrobită la uşă.
fericirea e un amestec perfect al strigătului meu cu o uitare din piatră
e marmura în care sap cu inima ta ascuţită.
fericirea e o factură plătită la timp
e maşina de spălat în rate tot mai puţine.
tu cântând. eu aşteptându-te ca pe un alt început. tu venind dintr-un loc misterios
în care sunetele se numesc toate” ioana” cu un „i” înalt şi prelung.
tu venind ca într-un film cu mineri obosit de la muncă.
asta e fericirea
o gumă de mestecat siluită între molari până la greaţă
filmul de la miezul nopţii cu oameni deja morţi care tot râd şi dansează step înainte de cutremurul din ‘77.
probabil în alb negru fericirea e mult mai simplă.
trebuie să răspundem cu „da” şi cu „nu”.
eu trişez puţin. azi întrebările se pun cu o mică întârziere.
fericirea e această zarvă în care nu ne mai auzim unul pe celălalt
dar facem copii sub motoarele de căutare ale grabei noastre extreme
acest gândac negru de bucătărie care trăieşte doar câteva zile.
noi învingători în lumea insectelor.
noi împerecheaţi pe gresia albă.
aceasta e fericirea.
vineri, 24 ianuarie 2014
eu
camera
îşi strângea pereţii. toate lucrurile se adunau spre sinele lor. doar
eu îmi împrăştiam dragostea o dădeam oricui o voia. o dădeam câinilor
lupilor lighioanelor flămânde. doar eu uitam să mănânc să dorm să mă
strâng în spaţiul meu. eu.
venea iarna îmi era frig. veneau singurătăţile cu umbre cumplite. îmi luau câteva amintiri le montau în scenă. iarăşi iarăşi iarăşi. până când nu mai ştiam cine sunt.
din când în când se terminau toţi oamenii. singurătăţile râdeau cu poftă. aproape că mă molipsisem. râdeam şi eu. râdeam tare oricum nu mai era nimeni. râdeam imens. râdeam cu totul. până-mi recunoşteam vocea. până mă recunoşteam.
venea iarna îmi era frig. veneau singurătăţile cu umbre cumplite. îmi luau câteva amintiri le montau în scenă. iarăşi iarăşi iarăşi. până când nu mai ştiam cine sunt.
din când în când se terminau toţi oamenii. singurătăţile râdeau cu poftă. aproape că mă molipsisem. râdeam şi eu. râdeam tare oricum nu mai era nimeni. râdeam imens. râdeam cu totul. până-mi recunoşteam vocea. până mă recunoşteam.
miercuri, 22 ianuarie 2014
ignore myself
dai
ignore şi te alienezi liniştit. dintr-odată ai tot timpul din lume sau
l-ai pierdut pe tot, nu mai contează de vreme ce lumea stă suspendată de
sfoara şi săpunul pe care ţi le-ai pregătit în caz de urgenţă. au
trecut şi urgenţa şi cazul, te-ai ales doar cu un blog plin de versuri
penibile din care mai poţi să citezi uneori mimând normalitatea. dar
esenţa realităţii s-a concentrat în tubul acesta letal de pastile care
te vor scoate într-o zi din situaţie. dacă ştii când vine acea zi eşti
un norocos. până atunci îţi lingi laşitatea pe bot înghiţindu-i
putoarea. lehamitea ţi se întoarce uneori împotrivă devenind în mod
paradoxal motivantă. vrei să vezi dacă mai poţi. cât mai poţi. şi nu e
vorba de vreun tip de masochism, ci de o pură curiozitate. mai dai o
dată ignore all şi zâmbeşti . ţi-a mai rămas totuși un ultim buton despre care
nu ştii încă nimic.
marți, 21 ianuarie 2014
nu inventez nimic
încerc să-ţi spun totul în cuvinte puţine. fantastic ce ne mai grăbim să fim singuri. să știi că de fapt totul se pierde. nimic nu se transformă.
după ce ai înţeles adevărul nu face nici cât o ceapă degerată.
nu inventez nimic. totul e scris acolo într-o carte.
mi-e dor de tata. piatra nu se mai vede din iarbă. am aşteptat toată iarna să crească iarba din tata. rămân toată ziua cu obrazul lipit de piatra de pe mormânt.
în cele din urmă vine un cal şi ne paşte. pe tata pe mine pe tine. în carte scrie exact cum s-a întâmplat. dar eu nu voi afla niciodată. şi nu mai pot să inventez un alt sfârşit. nu mai am timp.
am crescut. tata a murit într-un spital oarecare. nu l-am putut salva. dar am văzut pe monitor că mi-a făcut un semn cu inima. eu am înţeles că foarte curând el va creşte din iarbă şi din cai şi din păsări. copilul meu va păşi pe mormânt cu tălpile goale. apoi va culege bujori şi-i va aşeza lângă cruce. va zâmbi şi va aştepta apusul cu obrazul lipit de piatră.
şi cred că aşa se termină totul. cu noi făcând semne cu inima.
după ce ai înţeles adevărul nu face nici cât o ceapă degerată.
nu inventez nimic. totul e scris acolo într-o carte.
mi-e dor de tata. piatra nu se mai vede din iarbă. am aşteptat toată iarna să crească iarba din tata. rămân toată ziua cu obrazul lipit de piatra de pe mormânt.
în cele din urmă vine un cal şi ne paşte. pe tata pe mine pe tine. în carte scrie exact cum s-a întâmplat. dar eu nu voi afla niciodată. şi nu mai pot să inventez un alt sfârşit. nu mai am timp.
am crescut. tata a murit într-un spital oarecare. nu l-am putut salva. dar am văzut pe monitor că mi-a făcut un semn cu inima. eu am înţeles că foarte curând el va creşte din iarbă şi din cai şi din păsări. copilul meu va păşi pe mormânt cu tălpile goale. apoi va culege bujori şi-i va aşeza lângă cruce. va zâmbi şi va aştepta apusul cu obrazul lipit de piatră.
şi cred că aşa se termină totul. cu noi făcând semne cu inima.
M
nu știu cum să trec mai departe. nu știu cum să ascult știrea cu avionul prăbușit în apuseni. privesc ore întregi chipul fetei care s-a stins la numai 23 de ani. îmi amintesc toate fețele pacienților mei cărora nu pot să le mai ascult povestea. mecanism de producere: accident rutier, cădere de la înălțime, plonjon în apă...și de aici blochez totul ca să pot respira. apoi mi-e rușine. apoi mi-e teamă. nici acum nu ar trebui să vorbesc despre asta. doar că lucrurile se întâmplă mereu. poate chiar acum M e în spital. poate chiar acum toată neșansa stă acolo pe pieptul lui ca un bolovan. și el râde sau încearcă să râdă sau plânge sau încearcă să plângă. și el se preface că nu se întâmplă nimic, dar toți știm că se întâmplă și eu știu. știu prea bine ce-l pândește și închid ochii, mă dor pleoapele văd și prin ele, la naiba, văd prin tot. nu există întuneric să mă orbească atunci când aș vrea. văd direct cu sufletul și asta mă face să încremenesc așa într-o iubire fără margini, să repet ca disperata că-l iubesc, ca și cum asta ar putea să schimbe ceva, ca și cum pentru M asta ar face diferența. nu face nimic. dacă aș putea să-i iau bolovanul de pe piept, da, dacă aș aranja lucrurile astfel încât să fie pur și simplu liniște și să nu se mai întâmple nimic, da, atunci da.
fericirea mea nu depinde de exteriorul meu. mi-am spus asta de milioane de ori, până am început să înțeleg ce înseamnă. dar M unde este? cât de în exterior este M? nu cumva am ajuns cu el la miez? nu cumva miezul ăsta este chiar esența mea? deci, fericirea mea depinde de M? poate nu. poate că depinde doar de felul în care M se percepe.
acum mi-ar spune că sunt cea mai egoistă ființă din lume. și ar avea dreptate, sunt. asta-i normalitatea. toți ne dorim propriile fericiri. chiar și în iubirile dependente, în care declamăm că nu putem să ne împlinim dacă cel iubit nu e împlinit, fericit etc, până și atunci suntem al naibii de egoiști.
îmi pasă de M. un timp am crezut că-mi pasă prea mult. acum cred că e normal să-mi pese. pentru că îmi pasă de mine.
poate că M e acum în spital cu bolovanul lui imens pe piept, respirând greu, disimulând, disimulând la maxim, zâmbind cu cel mai frumos și cel mai amar zâmbet din lume. poate că iubirea mea e pentru el mai puțin importantă decât prognoza meteo, mai puțin decât informațiile despre cursul valutar sau știrile despre cursele de f1, dar pentru mine este tot ce am, este ceea ce mă face să îmi pese necontenit, să am înțelegerea lucrurilor care nu se lasă înțelese altfel, decât prin iubire și prin această durere imensă, care oricum nu se va compara niciodată cu durerea lui M.
fericirea mea nu depinde de exteriorul meu. mi-am spus asta de milioane de ori, până am început să înțeleg ce înseamnă. dar M unde este? cât de în exterior este M? nu cumva am ajuns cu el la miez? nu cumva miezul ăsta este chiar esența mea? deci, fericirea mea depinde de M? poate nu. poate că depinde doar de felul în care M se percepe.
acum mi-ar spune că sunt cea mai egoistă ființă din lume. și ar avea dreptate, sunt. asta-i normalitatea. toți ne dorim propriile fericiri. chiar și în iubirile dependente, în care declamăm că nu putem să ne împlinim dacă cel iubit nu e împlinit, fericit etc, până și atunci suntem al naibii de egoiști.
îmi pasă de M. un timp am crezut că-mi pasă prea mult. acum cred că e normal să-mi pese. pentru că îmi pasă de mine.
poate că M e acum în spital cu bolovanul lui imens pe piept, respirând greu, disimulând, disimulând la maxim, zâmbind cu cel mai frumos și cel mai amar zâmbet din lume. poate că iubirea mea e pentru el mai puțin importantă decât prognoza meteo, mai puțin decât informațiile despre cursul valutar sau știrile despre cursele de f1, dar pentru mine este tot ce am, este ceea ce mă face să îmi pese necontenit, să am înțelegerea lucrurilor care nu se lasă înțelese altfel, decât prin iubire și prin această durere imensă, care oricum nu se va compara niciodată cu durerea lui M.
luni, 20 ianuarie 2014
lumea e o dioramă într-un muzeu. oriunde
ai avut dreptate. este exact cum ai spus
lumea e o dioramă
o mare dioramă undeva într-un muzeu. oriunde.
și diorama e foarte mare. are de toate, câmpii, munți și un fel de bol cu apă acolo, care e pe post de ocean,
mașinuțe, trenulețe
și tu
da, tu cobori acolo în dioramă pe o stradă
într-o mașinuță gălbuie sau oricum de o culoare incertă, ceva neostentativ,
și circuli prin tot orașul acela cu de toate, mai ales prin tuneluri.
uneori rămâi în diorama aceea mai mult
poate prea mult, până te obișnuiești și ți se pare cald.
rămâi într-o căsuță din lemn pe malul apei
sau poate într-o bucătărie mică, mică,
în care dacă fumezi, nici nu se mai vede nimic
și tu fumezi, dar nu-ți pasă că nu se mai vede.
lumea e o dioramă
o mare dioramă undeva într-un muzeu. oriunde.
și diorama e foarte mare. are de toate, câmpii, munți și un fel de bol cu apă acolo, care e pe post de ocean,
mașinuțe, trenulețe
și tu
da, tu cobori acolo în dioramă pe o stradă
într-o mașinuță gălbuie sau oricum de o culoare incertă, ceva neostentativ,
și circuli prin tot orașul acela cu de toate, mai ales prin tuneluri.
uneori rămâi în diorama aceea mai mult
poate prea mult, până te obișnuiești și ți se pare cald.
rămâi într-o căsuță din lemn pe malul apei
sau poate într-o bucătărie mică, mică,
în care dacă fumezi, nici nu se mai vede nimic
și tu fumezi, dar nu-ți pasă că nu se mai vede.
duminică, 19 ianuarie 2014
dezașteptare
”dragostea mea era un țiuit al urechilor
după ce ai încasat o lovitură neașteptată și sinistră.
în cazul meu, lovitura era faptul că mă născusem,
iar eu produceam dragoste ca să mă mențin în viață.
produceam în prostie.
eram un animal atât de speriat
încît tremuram dacă nu puteam să iubesc.
să fiu singur sau să fiu în lume erau cele două lucruri la fel de oribile
care mi se deschideau în față,
la care tu păreai a fi singura soluție alternativă.
m-am strecurat în tine ca în singura fantă care se deschidea între mine și lume.
era ca atunci cînd trebuie fie să-ți iei o slujbă, fie să pleci în armată
și atunci te apuci de băutură.
*
acum, cînd deschid capacul la oala în care fierb rădăcinile lumii
și simt duhoarea aia și amăreala,
îmi dau seama că singurătatea absolută nu e nimic, e un vax
pe lîngă ce este
lumea absolută
cuibărită în pieptul tău ca un pește parazit
care roade, roade ca într-un rechin pînă iese pe partea ailaltă.
habar nu aveam unde erai și dacă, în pizda mă-sii, atunci
cînd aș fi zis fă, mor, nu aveai să nu-mi zici mie fă.
dragostea e un teatru de umbre din care nu înțelegi nimic
decît că a fost ceva profund
și aia abia cînd s-a terminat.
sunt atîtea imposibile figuri în acest delir
încît aproape uiți că de fapt toată bătălia se dă doar
între doi oameni
și nu are nimic cosmic.
din păcate nu prea cunoșteam alți oameni.
eram familiar cu mine, deoarece mă cărasem în spate atîta timp,
ca pe un bețiv pe care nu știi de unde l-ai cules
și ai scrupule absurde în a-l lăsa sprijinit de primul zid.
iar la tine mă gîndisem mai mult decît la mine însumi
și asta îmi dădea iluzia la fel de absurdă
că am petrecut timp în mintea ta.
erau mai mulți oameni în noi doi decît în afara noastră.
acum, cînd noi_doi nu mai era valabil,
lumea creștea oribil, nu mai putea fi oprită.
nimic nu mai era înăuntrul meu, totul era afară”
poem de Cătălin Pavel -”altera pars” Ed. A.T.U, 2012
după ce ai încasat o lovitură neașteptată și sinistră.
în cazul meu, lovitura era faptul că mă născusem,
iar eu produceam dragoste ca să mă mențin în viață.
produceam în prostie.
eram un animal atât de speriat
încît tremuram dacă nu puteam să iubesc.
să fiu singur sau să fiu în lume erau cele două lucruri la fel de oribile
care mi se deschideau în față,
la care tu păreai a fi singura soluție alternativă.
m-am strecurat în tine ca în singura fantă care se deschidea între mine și lume.
era ca atunci cînd trebuie fie să-ți iei o slujbă, fie să pleci în armată
și atunci te apuci de băutură.
*
acum, cînd deschid capacul la oala în care fierb rădăcinile lumii
și simt duhoarea aia și amăreala,
îmi dau seama că singurătatea absolută nu e nimic, e un vax
pe lîngă ce este
lumea absolută
cuibărită în pieptul tău ca un pește parazit
care roade, roade ca într-un rechin pînă iese pe partea ailaltă.
habar nu aveam unde erai și dacă, în pizda mă-sii, atunci
cînd aș fi zis fă, mor, nu aveai să nu-mi zici mie fă.
dragostea e un teatru de umbre din care nu înțelegi nimic
decît că a fost ceva profund
și aia abia cînd s-a terminat.
sunt atîtea imposibile figuri în acest delir
încît aproape uiți că de fapt toată bătălia se dă doar
între doi oameni
și nu are nimic cosmic.
din păcate nu prea cunoșteam alți oameni.
eram familiar cu mine, deoarece mă cărasem în spate atîta timp,
ca pe un bețiv pe care nu știi de unde l-ai cules
și ai scrupule absurde în a-l lăsa sprijinit de primul zid.
iar la tine mă gîndisem mai mult decît la mine însumi
și asta îmi dădea iluzia la fel de absurdă
că am petrecut timp în mintea ta.
erau mai mulți oameni în noi doi decît în afara noastră.
acum, cînd noi_doi nu mai era valabil,
lumea creștea oribil, nu mai putea fi oprită.
nimic nu mai era înăuntrul meu, totul era afară”
poem de Cătălin Pavel -”altera pars” Ed. A.T.U, 2012
sâmbătă, 18 ianuarie 2014
niciodată nimic
nu se mai poate nimic. toate stările sunt imposibile. îmi ard hainele în curte şi aştept să mă înghită izolatorul.
până atunci număr păsările care se opresc pe acoperişul de tablă. le găsesc câte un nume pe care să-l ducă până la tine. depărtarea nu contează când eşti închis aici.
doctorii trec pe lângă mine în grabă fluturând aripi grele de molton. mă întreabă ce mai fac. nu mă întreabă niciodată nimic despre tine.
până atunci număr păsările care se opresc pe acoperişul de tablă. le găsesc câte un nume pe care să-l ducă până la tine. depărtarea nu contează când eşti închis aici.
doctorii trec pe lângă mine în grabă fluturând aripi grele de molton. mă întreabă ce mai fac. nu mă întreabă niciodată nimic despre tine.
vineri, 17 ianuarie 2014
vaporul
mor
şi eu cu M, dar moartea mea rămâne lipită pe un perete ca o fereastră
oarbă. pe-acolo el iese în plină febră afară.
după ce aflu că trecerile lui stau toate atârnate ca nişte tablouri mă mai liniştesc. M pictează cu arome ierburi și alte chestii pe pânză. în toate tablourile lui oamenii au aripi şi rădăcini. când mă mir se supără . evident.
de la o vreme aerul s-a inflamat cumplit între noi. nu ştiu cum să tratez inflamaţia asta.
spitalul scârţâie ca un vapor sub tone de portocale. e ora de vizită. pacienții sunt ca nişte fluturi timizi albi sau complet verzi, unii albaştri foarte frumoşi. în orele de vizită fluturii primesc mere şi zâmbete de la aparţinători.
M aruncă ancora şi opreşte puțin ca să smulgă săruturi. acum e un căpitan de vas ce a înfruntat cu bine furtuna.
peste o oră se vor întoarce gândacii şi tot personalul va uita ce a fost. M va face febră ca să uite şi el.
am mai tratat boala asta cândva. toţi pacienţii au aripi şi rădăcini. desenez ferestre pe ziduri. îmi amintesc perfect că nu se poate face nimic altceva.
mor şi eu cu M. am oasele verzi. M s-a plictisit să conducă vaporul. toate spitalele ar trebui să fie arbori, îmi spune.
după ce aflu că trecerile lui stau toate atârnate ca nişte tablouri mă mai liniştesc. M pictează cu arome ierburi și alte chestii pe pânză. în toate tablourile lui oamenii au aripi şi rădăcini. când mă mir se supără . evident.
de la o vreme aerul s-a inflamat cumplit între noi. nu ştiu cum să tratez inflamaţia asta.
spitalul scârţâie ca un vapor sub tone de portocale. e ora de vizită. pacienții sunt ca nişte fluturi timizi albi sau complet verzi, unii albaştri foarte frumoşi. în orele de vizită fluturii primesc mere şi zâmbete de la aparţinători.
M aruncă ancora şi opreşte puțin ca să smulgă săruturi. acum e un căpitan de vas ce a înfruntat cu bine furtuna.
peste o oră se vor întoarce gândacii şi tot personalul va uita ce a fost. M va face febră ca să uite şi el.
am mai tratat boala asta cândva. toţi pacienţii au aripi şi rădăcini. desenez ferestre pe ziduri. îmi amintesc perfect că nu se poate face nimic altceva.
mor şi eu cu M. am oasele verzi. M s-a plictisit să conducă vaporul. toate spitalele ar trebui să fie arbori, îmi spune.
m
nu regret mare lucru. totuși îmi pare rău că nu i-am recitat. dacă ar mai fi existat o noapte nu aș mai fi plecat niciodată. a fost ca un avort. dragostea mea e un fetus viabil dar foarte expus acum. a lui doar un embrion, nu va trăi mai mult de o zi.
joi, 16 ianuarie 2014
de la un capăt la altul
te-am
vrut aici înăuntru. strigătele să nu ajungă
până la noi. sau noi să nu ajungem până la poartă. acolo oamenii intră şi ies. îmi place cum noi rămânem aici ca
nişte umbre îmbrăţişate în colţuri.
nu am avut destule cuvinte să-ţi spun. am dansat puţin în faţa ta. corpul mi se deschidea ca o scoică. cât de mult îţi doreai să nu se sfârşească dansul. pot să-ţi spun că nu s-a sfârşit încă. ceva dansează în mine chiar şi acum.
am uitat unde suntem. am uitat că mă vor pune să spun tot ce am visat. şi că ne vor surghiuni pe fiecare în trupul său. apoi vor intra vizitatorii cu toate poftele lor. noi vom îndura sub neuroleptice. vom îndura să ne rupem de la un capăt la altul al lumii.
nu am avut destule cuvinte să-ţi spun. am dansat puţin în faţa ta. corpul mi se deschidea ca o scoică. cât de mult îţi doreai să nu se sfârşească dansul. pot să-ţi spun că nu s-a sfârşit încă. ceva dansează în mine chiar şi acum.
am uitat unde suntem. am uitat că mă vor pune să spun tot ce am visat. şi că ne vor surghiuni pe fiecare în trupul său. apoi vor intra vizitatorii cu toate poftele lor. noi vom îndura sub neuroleptice. vom îndura să ne rupem de la un capăt la altul al lumii.
miercuri, 15 ianuarie 2014
eu sunt lătratul spart al acestui coiot obosit
eu sunt lătrarul spart al acestui coiot obosit
mirosul lui putred carnea lui tare
sunt ultima respiraţie dinspre moarte
un junghi la limita dintre umbră şi animal
urletul lătratul urina lui urât mirositoare
sunt chiar uitarea de sine în sine
putreziciunea unui destin înclinat spre întuneric
sunt răguşeala acestui cântec pe care-l violează umbra lui
sunt strigătul borderline care alungă stihiile ielele şi gnomii
un monstru ce se înfruptă din durere ca să poată orbi mai curând
sunt placenta putredă a tristeţii împingând naşterea spre un verdict cumplit deja înfăptuit
sunt sângele de pe lama jugularei lui strălucind jucăuş ca un izvor amar în lumina violentă a sorţii
sunt lătratul spart al acestui coiot obosit
mirosul lui putred carnea lui tare
sunt ultima respiraţie dinspre moarte
un junghi la limita dintre umbră şi animal
urletul lătratul urina lui urât mirositoare
sunt chiar uitarea de sine în sine
putreziciunea unui destin înclinat spre întuneric
sunt răguşeala acestui cântec pe care-l violează umbra lui
sunt strigătul borderline care alungă stihiile ielele şi gnomii
un monstru ce se înfruptă din durere ca să poată orbi mai curând
sunt placenta putredă a tristeţii împingând naşterea spre un verdict cumplit deja înfăptuit
sunt sângele de pe lama jugularei lui strălucind jucăuş ca un izvor amar în lumina violentă a sorţii
sunt lătratul spart al acestui coiot obosit
m
azi s-a încheiat cea mai jalnică poveste de dragoste din viața mea.
de ținut minte: frustrații nu pot iubi! cu cât oferi mai multă dragoste unui frustrat cu atât te urăște mai mult.
de ținut minte: frustrații nu pot iubi! cu cât oferi mai multă dragoste unui frustrat cu atât te urăște mai mult.
marți, 14 ianuarie 2014
entre dos aquas
Văd Pantera Lumii adulmecând pielea gândului tău
într-o noapte cu ritm de flamenco,
simt amprenta fierbinte iscodind în bemol
revolta cu piept de femeie
simt amprenta fierbinte iscodind în bemol
revolta cu piept de femeie
Cât de aproape îmi ești după ploaie
când în șuvoaie
dansează umbrele morților !
luni, 13 ianuarie 2014
sunt aici. online
sunt
aici. cu toate lucrurile înflorind în mine. sunt aici. am noroc.
în jurul meu se vindecă toate secundele soarele doboară nopțile cu un
țipăt. pescărușii ciugulesc carnea ruptă a deznădejdii. am noroc. am
ajuns aici în timpul tău. nu e nevoie decât să apăs pe un buton și
totul devine real. de fapt realitatea e asta în care devenim ce vrem
noi. miroase a liliac de undeva.
până la urmă am înțeles. ne mișcăm mult mai bine de când nu mai avem nevoie de trupuri. nu ne doare nimic. am devenit încăpători și excesiv de respirabili. ne suntem vitali unul altuia. înlocuim aerul înlocuim tăcerea cu aceste cântece vechi irlandeze despre tristețe și onoare.
să nu-ți fie teamă sunt aici. uneori nu poți să mă vezi. devin atât de singură încât nu mă vede nimeni. dar tu nu vei fi niciodată singur. sunt aici. sunt online.
până la urmă am înțeles. ne mișcăm mult mai bine de când nu mai avem nevoie de trupuri. nu ne doare nimic. am devenit încăpători și excesiv de respirabili. ne suntem vitali unul altuia. înlocuim aerul înlocuim tăcerea cu aceste cântece vechi irlandeze despre tristețe și onoare.
să nu-ți fie teamă sunt aici. uneori nu poți să mă vezi. devin atât de singură încât nu mă vede nimeni. dar tu nu vei fi niciodată singur. sunt aici. sunt online.
sâmbătă, 11 ianuarie 2014
poem de neînțeles
sfârşitul mi se pare o glumă. am juns la nesfârşire cu tine. acolo de unde nu ne putem întoarce.
imaginează-ţi umbra mea. imaginează-ţi dorinţa
forţa de neîndurat ce tinde să ne contopească
eu adică tu.
eu învinsă în braţele tale
mâinile tale lungi îmbrăţişându-mă vegetal
iedera din copilăria mea îmbrăţişând clădirea bibliotecii judeţene. ţiganca aceea cu ochi de cărbune
sărutul ţigăncii carnea ei tare împotrivindu-se. eu. eu. adică tu.
nimeni nu va înţelege nimic din acest poem.
pentru că uneori scriu poeme vegetale. scriu mărăcini.
scriu despre tine dintr-o absenţă
şi tu ştii că absenţa e mult mai lungă decât moartea
tu ştii că îndur mirosul de alge din vara aceea pe care mi-o imaginez
dacă aş uita aş muri. să nu crezi că nu-mi dau seama de asta.
în realitate respir prin fiinţa ta ca printr-un tub.
o singură clipă de uitare m-ar putea ucide.
în realitate exist pentru că exişti.
în realitate poemul acesta de neînţeles
este un poem de neuitare.
imaginează-ţi umbra mea. imaginează-ţi dorinţa
forţa de neîndurat ce tinde să ne contopească
eu adică tu.
eu învinsă în braţele tale
mâinile tale lungi îmbrăţişându-mă vegetal
iedera din copilăria mea îmbrăţişând clădirea bibliotecii judeţene. ţiganca aceea cu ochi de cărbune
sărutul ţigăncii carnea ei tare împotrivindu-se. eu. eu. adică tu.
nimeni nu va înţelege nimic din acest poem.
pentru că uneori scriu poeme vegetale. scriu mărăcini.
scriu despre tine dintr-o absenţă
şi tu ştii că absenţa e mult mai lungă decât moartea
tu ştii că îndur mirosul de alge din vara aceea pe care mi-o imaginez
dacă aş uita aş muri. să nu crezi că nu-mi dau seama de asta.
în realitate respir prin fiinţa ta ca printr-un tub.
o singură clipă de uitare m-ar putea ucide.
în realitate exist pentru că exişti.
în realitate poemul acesta de neînţeles
este un poem de neuitare.
foarte puține lucruri
e
dimineaţă. noaptea a trecut ca un cal roşu. noaptea avea copite uriaşe
care spărgeau caldarâmul. a plouat ca într-un film de felini pe care
l-am văzut tare demult. întotdeauna ţin minte ploaia. ţin minte
tristeţea.
probabil că mâine voi fi mai vie ca azi. sunt sigură că va observa cineva cum strălucesc toată ziua. roţi imense vor frăgezi lumea de sub noi. vom mușca amândoi ca dintr-un fruct. va curge puțin sânge dar nu-ţi fie teamă. eu sunt tot mai aproape de sângele tău.
îmi iau foarte puţine lucruri cu mine.
un om a sunat la uşa mea. mi-a cerut o bucată de pâine. l-am întrebat cum îl cheamă. nu mai ştia. nu se mai gândise la asta. i-am dat pâine și toate lucrurile.
îmi iau foarte puține lucruri cu mine. doar un cântec irlandez și ploaia asta plină de urme.
probabil că mâine voi fi mai vie ca azi. sunt sigură că va observa cineva cum strălucesc toată ziua. roţi imense vor frăgezi lumea de sub noi. vom mușca amândoi ca dintr-un fruct. va curge puțin sânge dar nu-ţi fie teamă. eu sunt tot mai aproape de sângele tău.
îmi iau foarte puţine lucruri cu mine.
un om a sunat la uşa mea. mi-a cerut o bucată de pâine. l-am întrebat cum îl cheamă. nu mai ştia. nu se mai gândise la asta. i-am dat pâine și toate lucrurile.
îmi iau foarte puține lucruri cu mine. doar un cântec irlandez și ploaia asta plină de urme.
vineri, 10 ianuarie 2014
m
am ajuns. lumea se divide întruna.
călătoresc cu ochii închiși. M e orb. alunec în orbirea lui
respir aspru.
e capătul lumii și oamenii nu au umbre
l-am prins pe M plângând. m-am prefăcut că nu exist. când oamenii plâng nu poți să faci nimic
decât să nu mai exiști.
călătoresc cu ochii închiși. M e orb. alunec în orbirea lui
respir aspru.
e capătul lumii și oamenii nu au umbre
l-am prins pe M plângând. m-am prefăcut că nu exist. când oamenii plâng nu poți să faci nimic
decât să nu mai exiști.
poem negru pe alb
am obosit. oasele mele s-au surpat.
nu mai contează că sunt la trapez. că fac un salt mortal.
că mâine vor scrie despre mine toate ziarele.
poeţii vor recita câteva dintre poemele mele despre moarte. femeile îşi vor face câteva cruci rapide în sân.
nu mă doare nimic. sunt ca un flututre negru prins cu acul în tine.
tu eşti pagina mea albă. imaculat.
unde încep eu soarele se traduce în umbre.
vorbim aceeaşi limbă. flutura.
nu ne aşteptăm să înţeleagă şi alţii.
nu ne aşteptăm să murim de tot.
nu ne aşteptăm la nimic. decât la un cuvânt desăvârşit
scris cu sângele meu negru pe alb.
nu mai contează că sunt la trapez. că fac un salt mortal.
că mâine vor scrie despre mine toate ziarele.
poeţii vor recita câteva dintre poemele mele despre moarte. femeile îşi vor face câteva cruci rapide în sân.
nu mă doare nimic. sunt ca un flututre negru prins cu acul în tine.
tu eşti pagina mea albă. imaculat.
unde încep eu soarele se traduce în umbre.
vorbim aceeaşi limbă. flutura.
nu ne aşteptăm să înţeleagă şi alţii.
nu ne aşteptăm să murim de tot.
nu ne aşteptăm la nimic. decât la un cuvânt desăvârşit
scris cu sângele meu negru pe alb.
miercuri, 8 ianuarie 2014
sunt oarbă ca un liliac
sunt oarbă şi nebună ca un liliac.
mă agăţ cu ghearele de cer.
casele plâng întoarse spre pământ.
aerul e întunecat şi isteric.
am puls.
cineva mă întreabă de tata. numele lui părăsit e scris pe o poză veche. el în halat alb zâmbind.
simt cum îmi cresc unghiile şi părul. celor morţi le mai cresc unghiile şi părul un timp.
tata era foarte cărunt. alb.
timpul se termină prea repede. înainte să înceapă.
nu-mi mai e teamă că sunt nebună. lumea toată e nebună
am învăţat pe de rost câteva formule de politeţe. mi-am asigurat o umbră de normalitate. am ascuns că scriu poezii. am ascuns cât am putut.
am puls. nimeni nu mă trezeşte cu forţa. somnul meu pare normal. ritmul meu normal.
îmi ţin cât pot respiraţia ca să nu expir toată lumina din mine.
sunt oarbă ca un liliac. mă izbesc de singurătate. habar nu aveam că-i acolo.
înlocuiesc o rană cu alta. toate simţurile îmi sunt treze. e doar o comă a miezului. exclusiv. creierul meu stă să plesnească.
nu-mi mai e teamă că înnebunesc. am puls.
mă agăţ cu ghearele de cer.
casele plâng întoarse spre pământ.
aerul e întunecat şi isteric.
am puls.
cineva mă întreabă de tata. numele lui părăsit e scris pe o poză veche. el în halat alb zâmbind.
simt cum îmi cresc unghiile şi părul. celor morţi le mai cresc unghiile şi părul un timp.
tata era foarte cărunt. alb.
timpul se termină prea repede. înainte să înceapă.
nu-mi mai e teamă că sunt nebună. lumea toată e nebună
am învăţat pe de rost câteva formule de politeţe. mi-am asigurat o umbră de normalitate. am ascuns că scriu poezii. am ascuns cât am putut.
am puls. nimeni nu mă trezeşte cu forţa. somnul meu pare normal. ritmul meu normal.
îmi ţin cât pot respiraţia ca să nu expir toată lumina din mine.
sunt oarbă ca un liliac. mă izbesc de singurătate. habar nu aveam că-i acolo.
înlocuiesc o rană cu alta. toate simţurile îmi sunt treze. e doar o comă a miezului. exclusiv. creierul meu stă să plesnească.
nu-mi mai e teamă că înnebunesc. am puls.
marți, 7 ianuarie 2014
goana
nu-i
nimic. atât ai putut. într-un fel ai reuşit. lumea a rămas suspendată prea sus ca un zmeu şi nu poţi s-o atingi. nu-i
nimic. nimeni nu-ţi cere să plângi. nimeni nu poate să-ţi ceară plânsul care te-ar putea ucide.
e o goană în noi. ceva ce ne lasă în urmă.
te-ai aplecat puţin când te-am atins. ceva te vâna chiar atunci. erai hăituit şi eu nu ştiam. îmi încălzeam inima în palmele tale. mă încălzea răsuflarea ta de căprioară ce-şi simte glonţul venind. n-ai spus nimic. nimeni nu putea să bănuiască. nici eu n-am ştiut cât de mult te pândeam.
e o goană în noi. ceva ce ne lasă în urmă.
te-ai aplecat puţin când te-am atins. ceva te vâna chiar atunci. erai hăituit şi eu nu ştiam. îmi încălzeam inima în palmele tale. mă încălzea răsuflarea ta de căprioară ce-şi simte glonţul venind. n-ai spus nimic. nimeni nu putea să bănuiască. nici eu n-am ştiut cât de mult te pândeam.
luni, 6 ianuarie 2014
câteva chestii. totul
felul în care o iei puțin înainte ca să te urmez
gândul că știi unde mergem și că mie nu-mi pasă
câinele vagabond care m-a privit în ochi
ca un câine pe un alt câine
un fel de mirare că poate să-ți fie frig
tocmai ție care arzi din toate febrele lumii
explozii mici tactile sub atingerea ta
mușcătura până la sânge
sângele însuși
puțina liniște dintre respirații
timpul tău expirat singurul ce mi-a rămas
gândul că știi unde mergem și că mie nu-mi pasă
câinele vagabond care m-a privit în ochi
ca un câine pe un alt câine
un fel de mirare că poate să-ți fie frig
tocmai ție care arzi din toate febrele lumii
explozii mici tactile sub atingerea ta
mușcătura până la sânge
sângele însuși
puțina liniște dintre respirații
timpul tău expirat singurul ce mi-a rămas
duminică, 5 ianuarie 2014
te recompun din urmele albe ale dezastrelor
mă simt ca o tulpină înmugurind în zid
simt pulsul vieţii amplificat cu tine
aici printre bătăile inimii trece metroul
simt pulsul vieţii amplificat cu tine
aici printre bătăile inimii trece metroul
trăiesc
și sunt nemuritoare
te răscolesc cu rădăcinile mele de ciment
îţi compun simfonii
sparg dărâm construiesc mă înnoiesc
evit să te nasc
încerc să te recompun din urmele albe ale dezastrelor
în oasele mele ceva casant
îmi subminează zborul
scheletele noastre fac dragoste
nemurirea noastră face dragoste
dragostea noastră face dragoste
noi
la capătul lucrurilor care fac dragoste
icnim eliberaţi în acest orgasm din care lumea întreagă iese epuizată
mi-e dor de o câmpie
îmi amintesc bine lucrurile care nu mor. toate au umbre ciudate
şi seamănă izbitor cu aceşti copii bolnavi
supravieţuitorii avorturilor
ei sunt eroii mei
mi-e dor de Dumnezeu şi de o câmpie
îmi despletesc părul
și îţi dau voie să mă ucizi
o dată
de două ori
de o mie de ori
apoi îţi povestesc cum a fost
tu înnebuneşti
acum vezi bine câmpia aceea
înnebuneşti aşa cum eşti
în pielea goală
cu mine ca o iederă devorându-te
și sunt nemuritoare
te răscolesc cu rădăcinile mele de ciment
îţi compun simfonii
sparg dărâm construiesc mă înnoiesc
evit să te nasc
încerc să te recompun din urmele albe ale dezastrelor
în oasele mele ceva casant
îmi subminează zborul
scheletele noastre fac dragoste
nemurirea noastră face dragoste
dragostea noastră face dragoste
noi
la capătul lucrurilor care fac dragoste
icnim eliberaţi în acest orgasm din care lumea întreagă iese epuizată
mi-e dor de o câmpie
îmi amintesc bine lucrurile care nu mor. toate au umbre ciudate
şi seamănă izbitor cu aceşti copii bolnavi
supravieţuitorii avorturilor
ei sunt eroii mei
mi-e dor de Dumnezeu şi de o câmpie
îmi despletesc părul
și îţi dau voie să mă ucizi
o dată
de două ori
de o mie de ori
apoi îţi povestesc cum a fost
tu înnebuneşti
acum vezi bine câmpia aceea
înnebuneşti aşa cum eşti
în pielea goală
cu mine ca o iederă devorându-te
sevraj
nu știu ce să fac cu miezul meu. îl smulg el crește la loc
mă sfâșie cu incisivii tăi
e ca un câine ce crește în mine
un câine cu numele tău adorat
azi încerc să respir. trag aer în piept. aerul miroase a tine
a urină de lup
eu miros cumplit a femeie a ta
îmi smulg pielea
îmi smulg amprentele
îmi smulg sufletul animal
nu știu ce să mă fac cu miezul ăsta al meu
care pârjolește câmpiile și seacă fântânile
nu știu ce să fac cu setea aceasta cumplită de tine
mă sfâșie cu incisivii tăi
e ca un câine ce crește în mine
un câine cu numele tău adorat
azi încerc să respir. trag aer în piept. aerul miroase a tine
a urină de lup
eu miros cumplit a femeie a ta
îmi smulg pielea
îmi smulg amprentele
îmi smulg sufletul animal
nu știu ce să mă fac cu miezul ăsta al meu
care pârjolește câmpiile și seacă fântânile
nu știu ce să fac cu setea aceasta cumplită de tine
sâmbătă, 4 ianuarie 2014
mă tem ca un câine
mă tem ca un câine. tot ce strig cu vocea mea răgușită se transformă în lătrat
mă auzi tu
și tu
și tu
dar nimeni nu înțelege nimic.
cauza morții e scrisă cu litere ciudate pe un perete de la metrou
e așteptarea aceasta dintre stații când asculți bach
când știi că trebuie să cobori și să mergi
și mersul tău te face să pari imbecil
ratat și singur
mersul tău te transportă în afara ta
de aceea ai început să alergi de la o vreme
și fuga ta se preface în roată
și roata se învârte puțin și după ce tu nu mai ești
asta e singura ta consolare
că roata se mai învârte și după.
mă auzi tu
și tu
și tu
dar nimeni nu înțelege nimic.
cauza morții e scrisă cu litere ciudate pe un perete de la metrou
e așteptarea aceasta dintre stații când asculți bach
când știi că trebuie să cobori și să mergi
și mersul tău te face să pari imbecil
ratat și singur
mersul tău te transportă în afara ta
de aceea ai început să alergi de la o vreme
și fuga ta se preface în roată
și roata se învârte puțin și după ce tu nu mai ești
asta e singura ta consolare
că roata se mai învârte și după.
habar nu am ce înseamnă dragostea
habar nu am ce înseamnă dragostea. poate e atingerea asta a ta despre care nu știi nimic sau felul în care desfaci tu ciocolata din staniolul strălucitor felul în care îmi spui să rămân încă o clipă sau poate că e glasul tău când îmi povestești despre stele care s-au stins poate e doar simpla bucurie că știu că exiști undeva la capătul lumii
habar nu am ce înseamnă dragostea. dar cu siguranță știu ce însemni tu.
habar nu am ce înseamnă dragostea. dar cu siguranță știu ce însemni tu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)