Mă trezisem cu sentimentul acut că fac parte dintr-un angrenaj. Dacă
nu-mi deschideam ochii exact în acel moment, nimic din acest complex
uriaş nu ar mai fi funcţionat. Pentru o clipă am fost tentată să-mi ţin
respiraţia, dar imediat după aceea mi-am amintit că sorocul nu se
împlinise şi că aveam stomacul gol, dincolo de uşă era un puhoi de
oameni bolnavi care mă aşteptau într-o resemnare de-un verde murdar. I-am deschis rănindu-mă de lumină.
Eram o roată dinţată.
Femeia imensă în halat bleu-ciel era deja acolo şi mă privea cu un
rânjet larg binevoitor încercând să-mi facă pe plac. O ghiceam sub
pielea ei bine întinsă peste faldurile tonice şi excesive de carne, o
ghiceam plictisită şi plină de obidă că trebuia să-mi aducă ceaiul şi
ouăle sleite . Mă tot întrebam când au timp să le facă de se răcesc în
zori. Poate aşa sunt de la început, din prima secundă se sleiesc
miraculos pentru a păstra acest ansamblu de diformităţi înconjurătoare
bine îmbinat.
-Nu are zahăr . Ceaiul. Nu are zahăr, îmi repetă ea aproape şuierând în
efortul de a nu-şi pierde zâmbetul printre dinţii prea mari, deşi dacă
aş fi privit-o mai bine pe faţa ei mare şi roşie se insinuase o mică şi
umană asimetrie.
-Nu-i nimic . Mai bine aşa. Ce să ne mai îndulcim degeaba, i-am spus
ştiind că risc să ascult o rafală de fornăituri care însemnau că râde cu
poftă. Mă zgribulisem de tot. Nu mai priveam. Cred că nici nu am mai
avut ochi pentru o secundă, dar simţeam aerul greu din camera prea
verde, uşa prea albă, articulaţiile inflamate şi artrozice ale celor de
dincolo ţăcănind ca un imens metronom chiar în stomacul meu chircit de
durere.
-Lăsa-ţi-le aici, mulţumesc, am rostit pentru a mă salva într-un final,
şi imensa femeie se scutură de câteva zâmbete, apoi plecă
uşurată înjurând în gând pe toţi tâmpiţii aştia de mucoşi care nu fac
toată ziua nimic pe când ea...
Ceaiul era într-adevăr fără zahăr. Cred că era chiar şi fără ceai, dar era fierbinte şi avea gust de cazan.
M.- nume, prenume, sex, vârsta
Părul ei de culoarea focului se revărsa mătăsos peste spătarul scaunului
rulant, umplea toată privirea mea şi a celorlalţi, apoi aprindea coridorul lung
pe care se târa un şarpe negru de mochetă antiderapantă. La început nu
i-am văzut decât această văpaie care mirosea a flori grele incitant şi
liniştitor în acelaşi timp.
-Credeam că a venit primăvara, i-am spus, dar vocea îmi suna de parcă ar fi fost din mase plastice.
Ea mă privi atunci pentru prima oară de sub părul ei roşu . Se porni o
ploaie stranie care îngheţa în aer picurii preschimbându-i în ace
transparente până atingeau pamântul înfigându-se în tăcerea noastră ca
într-o coardă. Nu mă aştepatm să mă menajeze, să-mi dea un răspuns
politicos, deşi acum aş fi dat orice ca să se întâmple asta.
-Nu, n-a venit, rosti ea cu un calm desăvârşit întinzând pe faţa mea liniştea ca pe o cremă uşoară de zi.
Îmi era jenă pentru că ştiam atât de multe despre ea. Îi ştiam numele
prenumele data şi locul naşterii domiciliul, ultimul ciclu… îmi părea
rău că ştiu toate acestea dinainte şi tare mult aş fi vrut să le ştie şi
ea despre mine. Îmi venea să plâng de ciudă că ea nu-mi ştie numele sau
prenumele, că nu-i păsa de starea mea civilă, numărul de sarcini naşteri
sau avorturi. Îmi era ciudă că eram doar un halat alb ca o pată aproape
invizibilă pe aerul ei roşu aprins. Mâinile alunecară uşor pe roţile
imense şi în următoarea clipă se întorsese spre mine, îşi înfipse
privirea ca o săgeată de catifea în ochii mei spălăciţi, zâmbi detaşat,
îmi întinse mâna cu manichiura perfectă şi se prezentă cu nume şi
prenume deschizând simplu ca pe o umbrelă o prăpastie între noi. Am
realizat că tentativa mea de a-i spune doar prenumele ar fi echivalat cu
a mă arunca în hăul tocmai deschis. M-am prezentat cu numele întreg,
adăugând la urmă,” medicul dumneavoastră de salon”, care a sunat ca şi
cum eram de la room-service sau chiar mai rău.
Cred că a mai spus ceva de genul „mă bucur”, sau „îmi pare bine”, o
formulă pe care nu am mai auzit-o pentru că încercam să-mi amintesc că
eu sunt rotiţa dinţată şi trebuie să funcţionez ca unsă spre binele
tuturor, până una alta.
