poem complicat

dacă ți-aș scrie acum ar ieși un poem de dragoste
ar fi un text lung 

despre copaci
aș spune cum alunecă zilele prin mine
cum le compun oasele
din oasele mele
cum fac tot felu de calcule încâlcite
din care îmi iese mereu egal cu zero.
până la urmă adun
scad
înmulțesc
împart
fără vreo logică
împart totul
cuprinsă de panică
împart ca să nu fiu singură.
ți-am spus că trăiesc într-un melc. ți-am spus.
trăiesc într-o infinitate

de aceea dacă ți-aș scrie acum

ar ieși un poem de dragoste cu o algebră a lui
un poem complicat
despre cel mai simplu lucru din lume.

cu voce tare cu cântec

sunt aici ca să-mi spun numele.
cu voce tare cu cântec
clar și răspicat.
sunt aici să urlu
să plâng
să car în brațe cadavrele dimineții
să visez ca un câine
să respir doar din când în când
să dau din mâini din picioare
din tot ce pot.

sunt aici ca să spun adevărul
deși habar nu am cum aș putea să-l spun în cuvinte
oricum e cam târziu cam devreme cam frig cam întuneric.

sunt aici să lovesc cerul în burtă ca să mă nasc.

sunt aici să înghit sămânța și să devin stejar.

sunt aici ca să iubesc până crăp.
să iubesc pur și simplu
ca și cum n-aș avea  nimic altceva de făcut.

nimic important

nimic important. poate doar această muzică
acest un pian care crește în oameni.
(uneori cînd te aștept pianul e mut. nici nu știi cum se chircesc clipele sub absențe)

uneori nu se întâmplă nimic important. sunt zile întregi
ani întregi în care ne prefacem în umbre.

și ce putem să înțelegem din asta

uite eu pot să înțeleg umbra. nu și întunericul.
pot să dansez goală în pod printre jucăriile vechi a generații întregi de copii
pot să-ți vin acasă de o mie de ori pe zi să fac dragoste cu dragostea
să nu las toamna afară în curte s-o aduc cu mine și s-o hrănesc ca pe-un maidanez portocaliu
pot să fac lucruri incredibile să construiesc o casă în rai să mut în ea dorința ta de zbor și chiar zborul însuși
să înnoptez într-o aripă oricât de fragilă
pot să te iau în mine ca într-un montagne russe incandescent până când redevii copil sau pasăre

dar nu înțeleg întunericul. nici frigul. nu înțeleg singurătatea. deloc.

scară spre cer

ieri am vorbit despre tristețe râzând.  nu vorbeam despre oameni. doar despre tristețe. ea părea frumoasă subtilă. aveam grijă să o descriem în cuvinte potrivite. lăsam pauze lungi între vorbe. tăcerea dintre noi se multiplica imediat. aveam deja milioane de tăceri care colorau  noaptea. păream mai tineri. eram mai liberi.

luna se proptise de fereastra ta.mi-ai spus că e apetisantă. am privit-o și eu. era.

am continuat cu tristețea noastră argintie. tristețea noastră strălucitoare.

singurătatea mea se pitise în colțul lumii. poemul era cald cu o rimă liniștitoare. între timp creșteau cuvintele în mine ca niște umbre pe zid. dansau în ritmul tău. dansau cu trupurile lor ascuțite și mă zăpăceau.

am privit apoi toată noaptea Melencolia lui Dürer. într-adevăr, scara duce spre cer

ciocolată cu rom. duminică

duminică. buluc de clipe peste mine. unele foarte ascuțite stridente altele mov sau diforme ca niște cartofi. le dau la o parte cu un cuvânt sau două. nimic. s-a spart rezerva de timp a lumii. cisterne întregi de istorie se sparg în capul meu. ca să scap mă gândesc la M.

mă gândesc la M. cum tremură el pe interior. numai și numai pe interior unde nu-l vede nimeni în afară de mine. și eu nu spun nimic.

curajul îmi vine abia mai spre seară când oamenii mor un pic liniștiți în paturile lor din pal melaminat pe saltelele lor cu memorie.

până și ceața aceasta. totul

până și ceața aceasta. până și muzica în surdină.
totul este la fel. nu pot să fug de lucruri. nici de cețuri.
străzile din orașul acesta străin șerpuiesc încet ca niște râme cu nume ciudate
frigul le taie răsuflarea
oamenii par mici locomotive cu fulare și mănuși.

în vis dansam. muzica era aceeași. dansam în alt trup. aveam picioare puternice  răscolind iarba
dansam în iarba roșie a lumii. în jur se trăgea. nu plângea nimeni
toată lumea dansa împotriva gloanțelor
nu plângea nimeni. nu murea nimeni
unora ne creșteau aripi și ne luam zborul peste clădirile în flăcări
rochia mea roșie devenise albastră. mă camuflasem în cer.
nu înțelegeam prea bine de ce muzica nu se oprea niciodată dar mă bucuram
în sinea mea
muzica era ca un fel de asigurare că exist

apoi m-am trezit și nu existam. doar ceața și muzica. muzica e aceeași. lucrurile sunt aceleași.
M se desprinde ușor de mine ca o piele grea. nu are picioare. nu avem picioare
în realitate dansul ne este imposibil.

luăm fiecare câte o tăcere oarecare și ne înfășurăm în ea

steaguri și urme

au atârnat steaguri la poartă
mici ștreanguri tricolore uzate zbătându-se sub palmele vântului  aprig.

doi copii sparg întunericul cu strigătele lor de maidan.
lumea se retrage în umbră cu un gest de animal  foarte greu și  obosit

am rămas singură aici
doar cu frigul tău care nu seamănă cu nimic.


zăpadă. toate urmele mele dispar imediat
numai tu reușești să rămâi cu tot cu vorbele acelea ca un abur strălucitor
ieșindu-ți din piept
ca și cum ai resuscita tot universul cu vocale fierbinți

aici

nimic în plus. doar cuvintele
ca niște ciocane
imense 
zdrobind oasele timpului
spărgând timpanele zilei

nu aștept nimic. rămân aici cât vreau eu.

nici urmă de tristețe

am descoperit acest cântec
nu-i urmă de tristețe în el

doar oameni care-și acoperă graba cu paltoanele lor negre
străbătând iarna ca niște stoluri

totuși
un soare costeliv mușcă din ultima noastră duminică

ciocolată cu rom

Nu am nimic de povestit. Lucrurile se întâmplă înlăuntrul meu. Acolo e un dans ciudat. Oamenii vin și pleacă. Unii tușesc ușor, spun pardon. Alții fac dragoste. Apoi pleacă. Toți pleacă și mă lasă golită. Toți lasă în urmă  rămășițele unui fel sau altul de a mă devora.

azi

plec. ziua asta este un sloi de gheață. oamenii așteaptă cuminți la rând. nimeni nu e aici cu adevărat. șiruri întregi de trupuri. absenți.

nu îmi voi aminti ziua aceasta. nu mă voi gândi la ea. am obosit să privesc în urmă fiecare siluetă îmi păreai tu. toate mașinile de pe șosea păreau a fi asemenea cu a ta. credeam că vii. că suntem vii.

dar nu. eu nu sunt aici. nu sunt niciunde. șiruri de trupuri printre șiruri de gânduri. e un fel de execuție. și plecările sunt asemenea morții. câte o moarte mică și călătoare în fiecare aeroport.

”Elogiul animalelor” de Felix Grande

”Ştiai că există animale blînde şi credincioase
care atunci cînd îşi pierd perechea
adulmecă vîntul cu nările disperate
atacă urlă se gîndesc
şi nu mănîncă şi umblă şi înnebunesc?”


Elogiul  animalelor - Felix Grande

flash under flesh

trăiesc fiecare clipă mai profund mai apăsat
ca și cum aș vrea să țin minte pacea aceasta
nu fac poze nu îmi notez.

calc pe străzile tale din orașul tău în care am fost fericită cândva
calc apăsat ca să-mi amintesc strada sub pași
să nu uit nimic

frigul are alte dimensiuni aici. îmi simt oasele fierbinți
trădând liniștea asta albă
trupul meu se încordează  cumplit sub aerul înghețat și străin

zidul

nu ți-am spus niciodată cât îmi era de frică. stăteam în fața ta zâmbind
te încurajam. e bine. dar nu era bine
nu era nicicum.
mie îmi era teamă că o să mori
sau că o să te închidă la nebuni
îmi era o teamă teribilă că după ce plec o să-și dea toți seama că nu poți
și printr-un fel de decizie absurdă te vor alunga
sau te vor închide în vreun spital de-al lor
unde nu te voi mai găsi niciodată
pentru că toți doctorii ăia impecabili vor spune că e mai bine așa
dar nu e deloc mai bine. eu știu că nu e mai bine
pentru că doar eu știu cum te bucuri când mănânci ciocolată cu rom
eu știu cum cânți la volan
cum adormi chircit pe canapeaua din living citind ”zidul” de sartre
eu știu despre tine atât de multe lucruri esențiale
pe când lor le-ar trebui zeci de ani ca să le afle
de exemplu cum suspini noaptea în somn
când luna se lipește de trupul tău amorțit
eu știu cum vorbești repede repede când demonstrezi teoriile lumii
cum proiectezi poduri peste oceane
cum dărâmi și reconstruiești toate teoriile despre bosonul higgs
cum îți legi șireturile făcând o mișcare contorsionată din tot trupul
care mă face mereu să simt că mi se chircește ceva în suflet. de drag.
întotdeauna de drag. și mă abțin să te ajut. pentru că tu poți.
dar ei nu au habar câte poți tu.
mi-e o teamă cumplită că se vor lua după aparențe
că te vor trata cu un respect prefăcut
în timp ce vor citi din dosarul gros pregătit din timp
că nu îți vor cere niciodată cu adevărat părerea
și totul se va întâmpla fără să știi. fără să știu

nu ți-am spus niciodată cât îmi e de teamă
că nimeni nu știe nimic despre tine

check-in

am început să-ți scriu de când mă știu. la început plângeam ca acum. venirea noastră ca și plecarea noastră se însoțește în mod irațional de plâns. ar trebui să râdem atât la sosire cât și la plecare.

gările ar trebui să fie pline de oameni hohotind de râs. imaginează-ți aeroportul arlanda sau mai bine cel din amsterdam cu toți oamenii lui grăbiți neatenți dar râzând sau măcar zâmbind înainte de check in.

eu am să râd de acum. eu am să zâmbesc întruna zi și noapte ca o tâmpită. plecarea a început și habar nu am cât durează.

îți scriu zîmbind. plec. nu știu ce legătură are drumul cu noi cu așteptarea cu oamenii grăbiți în paltoane negre și lungi ca niște fluturi de iarnă. nu știu care e treaba cu moartea. habar nu am cum să traduc întunericul și frigul în limba noastră plină de semne ciudate care au la bază cuvântul copac.

așa că plec așa zâmbind. râzând în hohote cu cât mă îndepărtez. așa cum trebuia să mă nasc.

national pain report

citesc ”national pain report”.  un mare bullshit. doare al naibii.

M nu există

M nu există. eu nu exist. a dispărut parisul și mansarda noastră. a dispărut normandia. ziua z a devenit un semn în palma unui copil născut în pace și mort în război.

M nu există. e numele unei clipe în care tot răul a dispărut și a rămas frumusețea. au dispărut toate accidentele prin cădere de la înalțime (mai ales din cireși) și cele rutiere când oamenii dorm pe bancheta din spate. au dispărut atentatele cu bombă și toate cancerele.

M e numele acelei clipe de liniște când eu sunt femeie și el e bărbat. când eu înfloresc sub mâinile lui fierbinți  care-mi cuprind direct sufletul înfloresc sub brațele lui puternice obișnuite să care zilnic trupul neșansei.

orice aș spune M nu există. vorbele mele sunt inutile. M nu e un poem. nu e decât o clipă despre care se poate vorbi nesfărșit fără a o putea cuprinde. pentru că e o clipă cât zece vieți. e singura clipă care contează.

M nu există. nici eu nu exist. asta e o poveste despre noi cei care ne-am născut într-o pace și nu știu cum și nu știu de ce am murit într-un război.

despre altceva

cine ştie cât timp om fi stat aşa unul în faţa celuilalt nemişcaţi. M măsura teama din aer. eu încercam să-i ascund febra.

apoi cuvintele s-au rostogolit ca nişte bile de plumb. grele pe făgaşul normalităţii. puţină politeţe nu strică. ne aşează în rândul lumii.

nu ne împotrivim adevărului.

M sclipeşte puţin când îi vorbesc despre altceva. de fapt înţelege abia acum că i-am vorbit mereu despre altceva.

în tot acest timp am rămas în picioare. nu ştiu de ce. mă aşteptam ca privirea lui M să mă doboare. mă aşteptam la adevăr. el se aştepta să plâng. i-am arătat că dincolo de adevăr nu mai sunt lacrimi. suntem doar noi înfrânţii rămaşi în picioare ca nişte cai.

M nu vorbeşte deloc despre ceaţă. dar ea se înteţeşte întruna. abia mai putem respira. ciudat cum îi pot vedea umbra în timp ce omul dispare tot mai mult.

vocea lui tânără loveşte pereţii salonului. paturile sunt făcute perfect. nimic în plus. doar ceaţa. nicio floare în paharul de sticlă întors. nicio iconiţă pe noptieră. doar vocea lui tânără ţâşnind din umbra lui M.

i.

singurătatea nu există. nici eu nu exist.

doar Dumnezeu există. și această zarvă

eu nu scriu poeme de dragoste

Scriu despre o tristeţe imensă cât viaţa care s-a alcătuit  în mine într-o coloană vertebrală infinită.

Eu scriu despre ochii mamelor care îşi străpung fiii cu lacrimi.

Scriu despre wc-ul inutil de la capătul coridorului.

Scriu despre spaima de a uita totul, despre spaima de a deveni o coală cu prea multe ştersături de unde mai poţi citi cu greu câte o frântură  scoasă din uzul oricărui context.

Scriu despre închisorile cele mai înspăimântătoare. Despre temniţele propriului trup în care nu ştiu şi nu vreau să ştiu ce se întâmplă. Cred că acolo Dumnezeu se priveşte în oglinzi şi-şi dă palme.

Eu nu scriu poeme de dragoste.

Eu scriu despre Pantera Oarbă de la grădina zoologică rotindu-se în cercuri tot mai mici în propria noapte până la anulare.

Eu scriu despre cei care există în mine cu stradă cu tot având ochii fierţi de febrele noastre neelucidate.

Scriu despre o tristeţe imensă cât viaţa fără de moarte.

Eu nu scriu poeme de dragoste.

hi, I'm ioana and I'm not afraid

m-am dezobișnuit de mult să număr pașii. parcă dintotdeauna aștept lifturile astea ruginite să mă urce în cer. ele întârzie mult. atât de mult încât uit că aștept.

azi e sâmbătă și nu mi-e deloc teamă. vin în fața voastră și spun: hi, I'm ioana and I'm not afraid.

suntem mai mulți adunați aici într-un soi de neînfricare. am așteptat dar nu mai așteptăm nimic.
suntem aici în tăcere arzând ca niște făclii în noaptea celor fără memorie
suntem aici mistuind dureri despre care unii habar nu au că există
suntem aici apucând întunericul cu dinții sfâșiind noaptea ca pe o placentă uriașă
ca să ne naștem în zori în ceața lumii când încă nimeni nu plânge.

tăcere

îmi aduc aminte totul

lumea arde. sângele incinerat este al meu. tot sângele lumii pare al meu

mă aștept să-mi treacă dar nu. nu trece deloc. durerea rămâne aici ca un lup argintiu


acum mușc. mă pun cu moartea.


mă pun cu viața.

crizanteme!

nu am destulă pace să-ţi spun cum a fost.
îmi amintesc doar atât: crizanteme. mii sute de mii.
înfig tulpinile în morminte. pământul e umed călduţ. e bun.

sub linişte ceva urlă astfel încât eu aud foarte clar. calc pe frunze pe alte morminte. acolo e o împrejmuire veche. un copil mort la 1 an. în anul 1950. îmi simt călcâiul greu. îmi simt oasele îmbinându-mă ca pe o străină. sunt în acelaşi timp sub flori şi deasupra lor.

mai mult ca oricând eşti în creierul meu. moartea are de-a face cu noi. cu

mine şi cu tine.

restul lumii învinge

mă imaginez imaculată şi foarte lucioasă. oarecum sidefie. exist doar ca o stare de impregnare cu alb.



gravidă cu gândurile tale. aşa mă simt şi acum.



mă înec cu distanţe. aerul e foarte puţin şi foarte amar. tu-mi spui să râd. asta mă poate ucide.



îţi las vorbă că sunt. îţi las vorba chiar aici. dar locul dispare imediat.



ca de obicei restul lumii învinge. ca de obicei eu mă transform în stană de piatră pentru încă o sută de ani.

numele meu este i.

Numele meu este ioana. Îl scriu cu i mic. Mi se pare mai expresiv, mai aproape de linie punct. Aiurea, nu știu de ce mi se pare că i mic e mai aproape de mine sau de pământ. Anyway, am întârziat la spital. Am luat-o pe scări. Niciodată nu am timp de lift. Liftul te duce în cer. De fapt am fatezii despre chestia asta cu liftul. Niciodată nu s-a întâmplat. Niciun bărbat nu a ajuns cu mine în cer cu elevatorul.

Etajul trei. Pe scări. Abia respir. Pacienții au ochii lipiți de ușa pe care scrie cu albastru intens numele meu, dar toate privirile se mută instantaneu pe mine cînd apar în capul scărilor. Bună dimineața. Cum sunteți azi? Unii se simt datori să mă întrebe cum mă simt eu. Răspund politicos, bine, dar mi se pare aiurea. Eu sunt doctorul. Eu pun întrebări de genul ăsta, și nu din politețe, ci pe bune, dintr-un pur interes profesional.

Febrele sunt ca niște șerpi. Le simt prezența, parcă aș vorbi cu ele. Febrele au atitudine, au o îmbujorare care mă atrage și mă provoacă. Sunt vipere cărora le tai coada și ea crește la loc.

Am avut o durere aici. Pacienta arată pe mine, undeva în spate. Îmi crește o cocoașă de durere în clipa aceea. Încep să întreb câte ceva despre caracterul durerii. Am învățat la facultate: durerile au caracter! Nici nu mă îndoiam. Brusc, din cocoașa mea pornesc furnici, fulgere sau depinde, cuțite. Am un pumnal înfipt în spate, doctore. Sau cam așa ceva. De când vă doare, doamnă? Cam de la ora 3. Nu am dormit toată noaptea, vă dați seama. Și parcă-mi aruncă un pumn de nisip în ochi. Aș vrea să mă întind acolo pe linoleumul verde și să dorm pur și simplu, așa cum sunt, cu ditamai cocoașa în flăcări.

Trec printre pacienții care poartă în ei dureri, febre și răni. Halatul meu, ca un fluture lovit, se rotește spre ieșire. Nu știu cine a făcut coridoarele astea atât de lungi. Atât de pline de umbre. Ajung undeva unde oamenii plâng. E de la accident, le spun. De la boală. Asta ar putea să-i consoleze puțin. Cel puțin plânsul acesta nu e din vina lor.

Scriu. O mare parte din timp scriu rețete. Analizez. Uneori închid ochii. Pătrund în durere, trec dincolo de ea, iau parte la incredibila muțenie a sufletului vlăguit de urletul trupului. Cred că atunci vine Dumnezeu. Așa merg lucrurile, vorba lui Vonnegut. Când crezi că lucrurile nu merg deloc, e doar o părere. De la o vreme am înțeles că nimic nu stă pe loc, nimic nu e cu adevărat paralizat. Lumea aleargă în pijamale și papuci spre o ieșire oarecare, spre nu știu ce.

Mi se face o foame ciudată. La cantină, o grabă casnică. Polonice, linguri, farfurii albe foarte groase și grele. Infirmierele concentrate să porționeze corect. Un fel de supușenie străbate sala pătrată scăldată în miros de varză călită. Am certidudinea că pacienții se roagă în gând. Am deprins și eu obiceiul să mulțumesc pentru bucate înainte de masă. Sfinții mănâncă în zgomotul de tacâmuri mânuite stângaci de pareticii mei, pe care febrele și durerile i-au lăsat în pace puțin.

Uneori seara vine cu aerul unei eliberări condiționate. Mesele se umplu de cărți de joc, de piese de remi. Eu las locul meu gol. Seara devin o intrusă. Misiunea mea se pierde undeva între foile de observație și rețete de carbamazepină și xanax. Numele meu sună ca o tablă albastră pe care cineva a bătut-o în cuie pe ușa de la cabinet. Numele meu prea lung, prea nu știu cum. Scris cu i mic de tipar.

7. cum ar fi duminică spre luni

așa cum stăm noi acum
îmbrățișați în duminica asta cețoasă

așa cum mâine vom înnebuni în viteza lumii
uitând toate lucrurile importante
cum ar fi privirea ta când mă lași în aeroportul acela imens
și eu plec fără să știu dacă mai vin

așa cum lumea se mută din noi în țări mai calde
doar noi rămânem aici
îmbrățișați între ghețuri
aprinzând focuri din te miri ce

așa 

îți scriu dintr-un octombrie

au desfăcut pachetul la poartă. o floare și un creion grafic.
să scriu în taină pe pereți.

ieri am văzut în curte o ploaie
care semăna cu a mea. toți am fugit să o prindem.
era un fel de bucurie că nu vine iarna. că mai avem.

mi-au luat sânge. mi-au luat sângele.

după amiază gyuri a cântat la pian. nu se înțelegea nimic.
muzica lui se trântea de pământ. îi simțeam oasele grele
trosnind în timpanele lui Dumnezeu.

nu spun că se întâmplă ceva. tocmai de neîntâmplare mi-e teamă.
să știi că medicamentele astea nu mai ajută. singurătatea nu se vindecă.

tu te-ai mutat în cer. plouă.

ardeau icoanele

și nu am nici o urmă de-ndoială
că toamna asta va cădea în noi
reinventându-ne din moartea ei domoală,
însămânțând în somnul nostru ploi.

orbeam cu toții fără să o știm,
orbeam și-în fiecare trup ardeau icoane.
eram prea obosiți, nu mai puteam să fim
solari în lumea de oțel și de neoane.

dacă-am fi plâns măcar în ziua aia,
când focuri stranii se-aprindeau pe dealuri,
din carnea toamnei ne-ar fi ars văpaia.
am fi putut să fim atunci sau corbi sau ramuri.

noi am lăsat să se întâmple lumea,
în gheare noi am dus-o pân' la urmă,
dar am mușcat apoi cu toți din ea.
acum ne sângerează zborul și se curmă.

tot noi am pus în seve dulci otrava,
am adormit luminile din cer,
am îngropat miracole în lava
acestui veac nebun și adulter.

puteam să naștem noaptea din tăceri,
să ne-ntristăm puțin la început
sau să lăsăm un somn de nicăieri
să ne viseze-n struguri și în lut.

acum în moarte s-a aprins un foc.
noi ne iubim ca orbii, pe vecie.
dar poate vom avea-ntr-o zi noroc
să naștem în lumină. în câmpie.

în fiecare zi e toamnă

nu mai ştiu să mă joc.
scriu poeme prea lungi. nu le citesc. 

e nefiresc de toamnă 

mama salvează lumea
în pântecul ei sunt morţii noştri albi.
eu mă nasc după aceea
după ce aproape toată lumea a murit
când nu mai e nimic de salvat
mă nasc atunci
când nu mai e de trăit decât o singură zi
chiar înainte ca tu să mori
mă nasc
în ziua în care s-ar putea să fii prea singur.

to one

am disimulat durerea ta
am închis ochii și am strigat

lebădă. punct. lebădă.

stockholm. amsterdam. paris.

am anulat kilometri întregi de tăcere
am strigat din toate turnurile în care tu nu aveai acces
am luat toate sedativele din sertarul de jos și toate tabletele de imovane prescrise ție de un medic oarecare din stockholm
am înghițit timpul ăsta care nemaifiind al nostru
ne ucidea cu bună știință
am plâns în fața unei statui din centrul unui oraș
care nu a fost niciodată al meu
am rămas goală noaptea pe covorul alb din dormitorul tău de o singură persoană
am mirosit toate lumânările parfumate din magazinul de la parterul blocului
acolo unde arabii vindeau fructe dar și valize
am cumpărat o valiză mai mare și am plecat cu toate
cu totul

am strigat cât am putut de tare
în aeroportul arlanda călătorii erau nepăsători
dar până și ei s-au mirat că noi nu ne mai sărutam la plecare
ai spus că părem niște rude care se despart după crăciun. dar era vară
și nouă ne era frig

eu am rămas singură în sala de așteptare
găsisem poarta. de obicei nu găsesc niciodată porțile
fără tine mă rătăcesc oriunde. mai ales în paris. fii sigur de asta. parisul fără tine nici nu există
e doar un labirint cu un cer nefiresc de albastru

dar de data asta am găsit poarta din prima. biletul era mototolit în palma stângă
acolo unde mai păstram un M
și nu mă gândeam la moarte decât ca la o ieșire în caz că tu nu ai fi
dar tu ești
și cu tine întreaga lume zboară în același timp spre amsterdam
acolo unde se poate povesti nestingherit despre ființare și timp
se poate cumpăra un suvenir o lalea din lemn sau absolut orice la orice oră
acolo unde un barcagiu beat poate să te ia în toiul nopții de pe malul canalului
să te ducă absolut oriunde

dar de data asta am găsit semnul și poarta
am găsit ieșirea
am găsit biletul de avion mototolit în buzunarul de la blugii tăi găuriți cu țigara
am nimerit un loc lângă fereastră
am văzut cum devii tot mai mic
cum mașina ta de o culoare incertă se împotmolește în trafic
și totuși
totuși tu ajungi mereu acasă
și eu ajung mereu
nu știu unde.

m-am pus cu lumea

pot să spun că
am alungat teama cântând
am dat din mâini și din picioare
am mușcat am zbierat la anotimpuri
știind că ele îmi fură tinerețea.
totuși am iubit excesiv
toamna.

am sărit peste cadavrele dimineții.

lumea s-a pus cu mine
și eu
eu m-am pus cu ea
pe viață și pe moarte
mai mult pe moarte
mizam pe întuneric
mizam pe orbirea mea
pe orbirea altora
dar acum
totul e vizibil
deodată m-am trezit într-un spectru ciudat
incandescent
îmi ard ochii în cap
timpul s-a dizolvat și curge sălciu
prin arterele mele prea vii
aflate la vedere

trebuia să aștept
trebuia să las lucrurile să zbiere
trebuia să mă ascund în regnuri vegetale

lumea se miră.

lumea se vede în sfârșit
și se miră
de propria ei carne
de propria ei voce
de toamna ei
care e și a mea.

jazz

când te aștepți mai puțin lumea începe să pâlpâie încet

ca o lumânare din aia mică pe care o puneam noi să ardă când ascultam jazz la radio guerrilla

lucrurile bune vin pe neașteptate

ca moartea

pe care deși o aștept de când mă știu

mă ia mereu prin surprindere

și mor de o mie de ori

la fel de mirată

la fel de nesigură

în obscuritatea ciudată întreruptă doar foarte puțin

de lumânarea aia a ta care arde nu se știe cât

după ce noi adormim

încredere

era să mori. oamenii treceau prin tine ca nişte săgeţi. 

am văzut cum orbeai 

lumina se aşezase în tine cu un fel de ciudă. 

eu nici nu eram acolo. făceam altceva. 

inventasem un joc 

treceam prin pielea morţii ca un ac.
am avut doar o clipă de singurătate. 

m-am speriat îngrozitor că nu mai ești.

nu pot să trăiesc într-o lume în care tu nu exişti

ţi-am spus.
caii au rămas cu mine pe câmpie toată noaptea. așteptam.
eu aveam încredere. aveam încredere că nu mori încă o mie de ani.

poem despre calorifere

soarele străluceşte. caloriferele sunt reci. vecinul e beat. copiii bat mingea. eu bat câmpii. toate lucrurile sunt lucruri. M e în lumea lui prelungă. eu îi ascult îndepărtarea. vorbesc prea mult despre mine. poate că mă iubesc excesiv. M crede că da. dar cântă mai departe fără să se întoarcă. vecinul e tot beat. nevasta lui are grijă ca el să nu o omoare. eu am grijă ca eu să nu mă omor. soarele străluceşte împotriva noastră şi a caloriferelor.

lumea e o dioramă într-un muzeu. oriunde

ai avut dreptate. este exact cum ai spus
lumea e o dioramă
o mare dioramă undeva într-un muzeu. oriunde.
și diorama e foarte mare. are de toate, câmpii, munți și un fel de bol cu apă acolo, care e pe post de ocean,
mașinuțe, trenulețe
și tu
da, tu cobori acolo în dioramă pe o stradă
într-o mașinuță gălbuie sau oricum de o culoare incertă, ceva neostentativ,
și circuli prin tot orașul acela cu de toate, mai ales prin tuneluri.
uneori rămâi în diorama aceea mai mult
poate prea mult, până te obișnuiești și ți se pare cald.
rămâi într-o căsuță din lemn pe malul apei
sau poate într-o bucătărie mică, mică,
în care dacă fumezi, nici nu se mai vede nimic
și tu fumezi, dar nu-ți pasă că nu se mai vede.

armistițiul

M nu mă mai înfruntă. e atât de liniştit încât pot să-i ling rănile
îi împăturesc privirea la dungă
o aşez pe grilajul de fier al patului de spital.
M nu se mai sperie. nu mai aşteaptă. nu mai creşte demoni în beznă.
cred că adoarme privind porumbeii de pe acoperişul vecin.
doar seara târziu lasă câte un oftat să-i alunece 
imperceptibil
să se prelingă pe linoleumul verde până la camera de gardă
să-l ia cu mopul ei mizerabil şi să-l stoarcă infirmiera din tura de noapte.

M îmi zâmbeşte fără subînţelesuri.
la fiecare întrebare
primesc doar un zâmbet care nu mai înseamnă nimic

dar într-o zi va fi o paradă. el se va înălţa nu ştiu cum
şi
ca un războinic bătrân va sparge tăcerea cu muchia lui cea mai veche
va fi o paradă cândva
M va fi în fruntea acestor umbre
învingător pentru ultima oară
noi vom aplauda
în loc de moarte
vom aplauda pur şi simplu
și nimeni nu va plânge
în ziua aceea

azi am fost ucisă de 3 ori. nu eram pregătită pentru asta

bărbat şi femeie pe linia albă continuă

în mijlocul drumului pe linia albă continuă bărbatul îmi promite orice. eu aud. nu-mi simt picioarele. nu-mi simt mâinile. cineva îmi adună creierul din şosea. tanti veta plânge. are o lumânare în mână. habar n-am de unde. bărbatul îmi poartă tristeţea pe umăr. sfâşie cerul cu ea. bărbatul se încumetă să plângă. nu-i este frică de nimic. doar mie mi-e frică.



sângerare portocalie

sângerez. evident nu voi şti niciodată de unde. doctorii caută la suprafaţă. pielea nu mai există. cândva existam și ne era teamă. buzele ne erau portocalii. sângerez. nu ştiu de unde. ar trebui să ne îmbrăţişăm repede repede cât mai avem trupuri.




pompe funebre

miroase a lemn de brad a lumânări şi a uleiuri pentru îmbălsămare. oamenii socotesc ceva. eu caut cel mai frumos sicriu. eu caut un loc în care să putrezească o carne. costă prea mult nu are rost. mă gândesc că ţine prea puţin moartea. în comparaţie cu durerea moartea ţine foarte puţin.

1,78 m

habar n-ai cât de aiurită sunt. când sunt fericită sunt de-a dreptul tâmpită.
nu-mi mai pasă de nimic. timpul se decalează spre tine
și în fiecare secundă devii mai înalt.
deja ai cerul pe umeri
ești un fel de general al iubirii
un fel de instanță a atingerii.
tu-mi dai voie sau nu să respir
și eu mă amuz când tu uiți să-mi permiți
mă sufoc dar râd în sinea mea
văd curcubeie aud oda bucuriei
sângele meu nu mai curge normal
ci mărșăluiește în mine
cadența ta pare vibrația firească a lumii
totul pare atât de mic
doar tu ești  înalt
extrem de înalt.

drumul ia tot

citești un poem și știi că ai mai fost acolo. trece un om prin fața ta. din oboseala lui faci o un cerc și te joci.

au dispărut toate bicicletele din lume. au dispărut toate umbrelele. 

acum stai în picioare și din tine crește un zid. ai auzit când te-a clădit. erai acolo și încercai să nu mai plângi să nu-l mai superi cu atâtea incertitudini și cu atâtea cuvinte.

omul tău rămâne în tine și tu nu te întrebi până când. pentru că ești muiere și nu știi că timpul contează. dar viața nu e decât o înșiruire de clipe. tu ca o idioată crezi că e o înșiruire de lacrimi. mereu scotocești prin durere ca printr-un cufăr vechi. scoți rochia de mireasă. o porți zi și noapte până orbești. te joci de-a mama și de-a tata.

drumul e lung. drumul ia tot.

tăcerea nu-i pentru oamenii singuri. ei au cântece neasemuit de frumoase care le redau permanent libertatea. ei nu adorm de teamă să nu se sfârșească muzica. ei păzesc armoniile lumii.

foarte rău

mi-e rău

aşa trebuie să-mi fie acum


rău

foarte rău

acum e bine

să-mi fie

rău

cu voce tare, cu cântec

sunt aici ca să-mi spun numele.
cu voce tare cu cântec
clar și răspicat.
sunt aici să urlu
să plâng
să car în brațe cadavrele dimineții
să visez ca un câine
să respir doar din când în când
să dau din mâini din picioare
din tot ce pot.
sunt aici ca să spun adevărul
deși habar nu am cum aș putea să-l spun în cuvinte
oricum e cam târziu
cam devreme
cam frig
cam întuneric.
sunt aici să lovesc cerul în burtă ca să mă nasc.
sunt aici să înghit sămânța și să devin stejar.
sunt aici ca să iubesc până crăp.
să iubesc pur și simplu
ca și cum n-aș avea nimic altceva de făcut

muzica mai tare

am încercat să dau puţin
mai tare. potenţiometrul s-a stricat
de mult
vocea ta e doar o şoaptă.
mult timp am ascultat-o
aşa. eram foarte atentă. nu pierdeam
decât vreun suspin un oftat ceva
ce oricum ne-ar fi complicat prea mult
comunicarea.

  
mai tare mai tare muzica ta

uite

lumea s-a dat deja foarte încet
nu pricep mare lucru
lumea e parazitată de gânduri
lumea este ecranată de lucruri şi nimeni
absolut nimeni
în afară de tine
nu ar putea
să mai cânte între aceste ziduri.

nimic de spus

de fapt nu voiam să-ţi spun mare lucru.
stăteam pur și simplu complet goală în faţa ta.
ceasurile inventaseră un timp ciudat
graţios
clipele dansau în noi ca nişte balerine roşiatice


uneori nu înţelegeam un gest
alteori nu înţelegeam pauza de tăcere
inexplicabil
muzica exista în tot acest timp


de fapt amândoi uitaserăm toate cuvintele
în locul lor comunicam prin umbre
lumea se pitise cumva în spatele tău
eu o întrevedeam doar din când în când
mă făceai mereu curioasă
ne jucam. bineînţeles nimeni nu înţelegea nimic
ei ne pregătiseră locurile pe câmpia de cruci
dar noi ne jucam până la capăt
muşcam din teamă ca dintr-un măr
făceam copii din flori
făceam întuneric de câte ori aveam chef să ne umplem de forme ciudate.

de fiecare dată când ne iubeam tulpinile lumii creşteau
noi mai aveam foarte puţin până la cer
comunicam prin explozii mici de seminţe
apoi ne refugiam în greieri
și cântam. cântam neîncetat
în lanul fierbinte de floarea soarelui

poem pentru luni dimineața

aş purta un revolver
în buzunar. 6 gloanţe. toate pentru mine.
aş muri de mai multe ori. de fiecare dată
împuşcată în tâmplă.
ar mirosi fad a sânge
a luni dimineaţa când oamenii mai comandă
încă o cafea la barul instituţiei.
mi-aş aminti că nu mai pot să iubesc. asta e toată fericirea. am consumat-o pe toată într-o singură zi
sau mă rog, poate chiar într-o singură clipă. într-o duminică.

marea mea dragoste singura mea dragoste mi-a dăruit un revolver. îl port în buzunar. luni. e o zi bună. o zi oricum cu un glonte pe ţeavă.

spațiu între clipe

patul mi se lipeşte de oase. nu mă ridic. respir cu tot cu grilajul din fier forjat.

îmi amintesc mâinile tale scoţând din mine dragostea ca dintr-o fântână.
mi-e sete.
setea urlă. setea îmi arde creierul. setea îmi muşcă buza.
mă iubesc cu setea mea de tine. nu mă iubesc singură.
tu nu ştii cum e asta
tu nu ştii cum e să ai o pătură în carouri în loc de piele
nu ştii cum e la duşuri
cum e să te trezeşti cu moartea în mâini şi să nu ştii unde s-o laşi.

mi s-a topit şi ziua asta în piept. ziua e un tren intercity care nu opreşte aici.

las un spaţiu între clipe ca între vagoane. nu plâng. 
tristeţea nu-mi trebuie pentru plâns
îmi trebuie ca să te văd.

acadele

eu dorm la margine. îmi iau somnul în serios.
nimeni nu iubeşte pe nimeni. 
am primit un tricou roz
îl păstrez în şifonier
uneori îl privesc ca pe o floare împăturită la dungă

nimeni nu iubeşte pe nimeni nu iubeşte nu.
îmi repet ca să adorm mai repede. 
îmi scriu singură reţete cu xanax în trei exemplare
cel roz rămîne la mine. îl privesc ca pe o acadea.

în maşină am AC. şoseaua e întotdeauna umedă noaptea. 
sunt ape care ţâşnesc de undeva în neştire. 
tramvaiele se cuminţesc seara ca nişte gigantice râme galbene.

îmi amintesc sărutul pe linia albă continuă. 
întotdeauna am ştiut că va exista un sărut înainte de moarte
am ştiut de marea libertate în loc de dragoste. 
am ştiut că nimeni nu iubeşte pe nimeni nu iubeşte nu.

am primit o bomboană neagră. nu o înghit. 
parcă ar fi o pisică încolăcită pe limbă. fac 10 paşi înapoi
pentru orice eventualitate
adorm.