primele 10 minute

m-am trezit numărând
ca o autistă în pijama pe balcon.
număram maşinile care treceau
dar între timp mă gândeam
la toţi pacienţii
la toate accidentele auto
la toate accidentele aviatice
la toate traumatismele prin plonjon în apă
şi la cele prin cădere din copac
mai ales din cireş.

(oamenii cad des din cireşi. asta e o chestie pe care n-o afirm la întâmplare. dacă aş vrea aş putea s-o argumentez statistic după ce aş termina de numărat aici pe balcon.)

nu am întârziat la raportul de gardă
nu m-am enervat la semafor
nu am aşteptat liftul 10 minute ca abia apoi s-o iau pe scări
nu mi-am pierdut a nu ştiu câta umbrelă cu sărutul de klimt
nu m-am opărit cu cafeaua



lumea a luat-o încet pe şosele prin aer pe apă pe scări

lumea are un ticăit ca un ceas vechi de poştă

lumea s-a urcat în tramvaie trenuri avioane vapoare



e ca în primele 10 minute din filmele americane de acţiune
totul se mişcă
doar eu stau şi număr
nimic nu mă opreşte. pot să ajung
la infinit sau la miez
sau poate în cu totul altă parte

totuşi

nu-mi amintesc unele amănunte
cum ar fi
cauza morţii.

şi nu-mi amintesc
anotimpurile.

14. check-in

am început să-ți scriu de când m-am născut. la început plângeam ca acum. venirea  noastră ca și plecarea noastră se însoțește în mod irațional de plâns. ar trebui să râdem atât la sosire cât și la plecare.

gările ar trebui să fie pline de oameni hohotind de râs. imaginează-ți aeroportul arlanda sau mai bine cel din amsterdam cu totți oamenii lui grăbiți  neatenți  dar râzând sau măcar zâmbind înainte de check in.

eu am să râd de acum. eu am să zâmbesc întruna zi și noapte ca o tâmpită. plecarea a început și habar nu am cât durează.

îți scriu zîmbind. plec. nu știu ce legătură are drumul cu noi cu așteptarea cu oamenii grăbiți în paltoane negre și lungi ca niște fluturi de iarnă. nu știu care e treaba cu moartea. habar nu am cum să traduc întunericul și frigul în limba noastră plină de semne ciudate care au la bază cuvântul copac.

așa că plec așa zâmbind. râzând în hohote cu cât mă îndepărtez. așa cum trebuia să mă nasc.

cuvinte până la prăsele

pe dinăuntru sunt ca tine. au desființat ospiciul acela. nu mai avem nimic. am luat-o prin lume așa cum sunt desculță în pijamaua cu dungi.

recit în piețe. cuvintele ți se par ascuțite. încerc să recit fără cuvinte. în altceva. încerc să-ți recit clipa asta dar vocea mea nefolosită se împleticește sau mușcă. am răgușit de tăcere.

îți spun. sunt ca tine. fără pieile noastre nu ne-ar deosebi unul de altul. avem noroc cu tăcerea asta din mine care nu seamănă cu nimic. și cu visul tău despre oameni. cu salvatorii de păcătoșenie.

ultimul tramvai

ai putea să prinzi ultimul tramvai

ai putea să prinzi ultimul tramvai. ninge de o mie de ani. în una dintre vieţi am fost câine. am rămas cu mirosul tău de stăpân. cu mirosul tău de umbră grăbită să plece.

la ştiri se dau ştiri. unii au murit în condiţii suspecte. altora le-a ars casa.

dacă te-ai grăbi ai prinde o parte de lume. străinii ţi-ar umple inima cu vată de zahăr. ar muşca din zâmbetul tău îngheţat. cine ştie de câte ori ai învia într-o singură zi după aceea.

aş putea să-ţi dau mănuşile mele vechi. ar fi ca şi cum mi-ai ţine toată căldura palmă. ca şi cum te-ai apăra de frig cu amprentele mele.

eu n-aş dormi toată noaptea. aş sta lângă gyuri şi i-aş povesti cum arăţi cum ai rămas prea mult în locul meu cum ai învins frigul şi ţi-ai anulat fără teamă chipul din oglindă cum ai rămas prea mult dar nu de tot. gyuri ar înţelege că e adevărat ceea ce a văzut cu ochiul lui de sticlă cel pe care l-a aruncat ieri în weceul de serviciu. măcar el poate să vadă tot rahatu din lume.

i. de la nimic

uneori ninge.
nu pot să spun de unde.



am ajuns pe jos până aici. habar nu am care e numele acestui oraș de cretă.
cred că aici moartea e albă.

am scris pe jos cu negru i. de la nimic.



cândva am scris o mie de poeme. în toate moartea avea un nume avea locul ei.
locul meu nu e aici.
am scris o mie de poeme.



mi-e dor să tac. să nu se întâmple nimic.



i.

câteva chestii.totul

felul în care o iei puțin înainte doar ca să te urmez

gândul că știi unde mergem și că mie nu-mi pasă

câinele vagabond care m-a privit în ochi

ca un câine pe un alt câine

un fel de mirare că poate să-ți fie frig

tocmai ție care arzi din toate febrele lumii

toate acele mii de explozii tactile pe care mi le provoci oricând

mușcătura până la sânge

sângele însuși

puțina liniște dintre respirații


timpul tău expirat. singurul care mi-a mai rămas