dansul acesta

dansul acesta e aproape ca respirația
m-am sincronizat cu tine
între noi trenuri
plecări sosiri
lumea nu mai știe să aștepte
nu așa cum noi
suspendați în prezentul nostru continuu
ne așteptăm unul pe celălalt
dansând noaptea
când toți ceilalți pacienți dorm într-o normalitate indusă

portarul ascultă meciul la tranzistor

dacă mă opresc
aerul ar deveni de nesuportat
un țipăt imens ar trezi tot spitalul
M ar crește din mine ca din pământ

să știi tu că numai dansul acesta ne poate ține în viață.

o moarte asurzitoare

Avusesem o altă părere despre moarte. Credeam că e odihnitoare ca o toamnă, că e coaptă şi grea ca un fruct, că e ploioasă în sensul neroditor al cuvântului.

Niciodată n-aş fi crezut că e atât de obositoare. Şi asurzitoare. O moarte din care se aud prea tare zgomotele înfundate ale târnăcoapelor săpând pământul roşcat. Un soare timid care înmugureşte pe reverul aurit al preotului ce mormăie ceva în barbă de neînţeless pentru mine. Cruci care spintecă aerul pe dinafară în timp ce un boschetar bătrân cască mestecând un colac pe mormântul unui copil. 

Avusesem o cu totul altă părere despre moarte. Credeam că se deschide dinspre trup o lumină şi-o linişte nouă. Dar nu, aceleaşi fălci mestecă moartea, aceleaşi dorinţe se scufundă cu noi în groapa de piatră din timp pregătită, aceeaşi grabă care ne ritmează clipele cu obsesii şi fugi ne urmează docilă îngrămădindu-ne în sicrie. 

Nimic din toate acestea nu se termină aici. În cimitirul cotidian al celor vii, se continuă teama , ca o condamnare pe viață.

aici iarba e verde verde

m-am gândit să-ţi scriu o scrisoare. dar nu ştiu cum să încep.

ţi-aş scrie despre cum am încă în mine o parte care se bucură. nu ştiu cum. asta e o surpriză pentru toată lumea care mă cunoaşte. şi mai ales pentru mine. partea aceea opreşte clipa cu buzele. îi simte vibraţia. o sărută ca pe-un fluture. aşa cum făceam noi la început de tot pe când ştiam totul unul despre celălalt.

acum ascult muzica altfel. parcă nu mai trece prin tine. ajung într-un oraş nou dintr-o altă ţară vorbesc limba altora şi mă simt bine. oamenii mă salută pe stradă. nu sunt atât de străină cum credeam.

aici iarba e verde verde.

sunt multe lucruri la care nu mă gândesc. nu-mi fac griji. nu-mi mai trebuie o casă. nu-mi mai trebuie nimic. am totul. toată această frumuseţe despre care ştiu.

aici timpul creşte direct din mine. ca iarba.

17. gate 2

eu nu prea cred în plecări. cred în diverse alte chestii
cum ar fi aceste mici explozii tactile
atingerile întâmplătoare când așteptăm resemnați la gate 2.
când lumea încetinește puțin chiar acolo unde noi așteptăm
împingând timpul ușor spre nord
citind tabele complicate pe monitoarele imense ale aeroportului
eu neînțelegând niciodată prea clar ce e de făcut
în timp ce tu ești mereu bine informat. nici nu-mi mai bat capul să aflu ceea ce tu știi deja
ne completăm de minune
eu nu mai plec
am ajuns aici în orașul ăsta cu nume prea complicat
în care tu locuiești doar cu mine
mai mult noaptea când ascensoarele urcă în cer
și când noi nu alegem niciun nivel din toată infinitatea
lăsăm să vedem ce se întâmplă dacă nu apăsăm niciun buton
tu cred că știi deja. dar eu nu te întreb nimic. tu știi.

16. i.

numele noastre sunt înșelătoare.
le primim ca pe niște etichete unele foarte scurte altele mult prea lungi.
ele încep să însemne ceva destul de curând
poate prea curând
când încă nu știm cât de înalți vom crește
cât vom iubi cum ne vom întoarce seara acasă
cum vom trăi pe malul mării nordului cu vântul mereu în față

primim numele noastre când încă ne sunt străine
când încă nu știm cine va fi cine
eu de exemplu dacă știam că exiști
îmi luam un nume ciudat pe care tu l-ai fi observat imediat
și l-ai fi pronunțat ușor din prima clipă
ceva simplu ca un oftat

vizitatori.vaze

vizitatorii sunt aduşi aici de narcise. oglinzile sunt pline de oameni
şi de vaze simple din sticlă pline cu flori.

respir greu. florile proaspete îmi dau senzaţia asta
de sufocare. poate că e o frumuseţe prea directă pentru mine

nu pot să înţeleg această frumuseţe care-mi taie respiraţia

nu înţeleg petala pistilul stamina
nu înţeleg albul nu înţeleg galbenul.
mă refugiez în tulpinile verzi fragile. nu înţeleg decât tulpinile.
vizitatorii toarnă apă în vaze. în curând vor pleca împăcaţi cu ideea că am rămas în viaţă

că narcisele au rămas în viaţă. doar noi am rămas aici să privim ofilirea 

şi moartea.
noi vom adormi cu narcisele moarte la căpătâi
peste două trei zile noi vom dormi
şi în visele noastre vizitatorii se vor ofili în vaze simple. din sticlă.

habar nu aveam

sunt ok. doar că nimeni nu mi-a spus cum va fi de fapt
de unde era să știu
că voi avea de-a face cu umbre de oameni cu umbre de căini
că voi aștepta în continuare să vii
nisipuri mișcătoare vor doborî toate ceasurile
și eu
în necunoștință de cauză
mă voi îndrăgosti de sute de ori pe secundă
de tine
mereu de tine
invetăndu-te neîncetat în ipostaze ciudate și călătoare.

habar nu aveam. nu eram pregătită să mor
nu eram pregătită să trăiesc
singura posibilitate mi se părea așteptarea. și dragostea.

da. într-o zi te-ai urcat în tren. credeam că vii
mă gândisem de mii de ori la tine ca întregindu-mă
alteori deveneai doar o imagine
un fel de tablou cu flori nebune de van gogh.
eu așteptam cu toți receptorii expuși
adulmecam substanța lumii seva ei
înghițeam tăcerea întunericul
orice ar fi trecut prima dată prin tine.

apoi pe neașteptate ai cântat
și mi s-a părut că numai așa am putea să ne înțelegem.
încercasem deja toate limbajele toate semnele.
nimic nu era cu adevărat relevant. deodată ne-am trezit încleștați așa cum eram
fără trupuri
într-un dans pe viață și pe moarte
un tango imposibil
dar esențial pentru supraviețuire.

de unde era să știu. deocamdată e bine
nimeni nu poate să oprească muzica. trenurile vin mereu de oriunde ai fi.