joi, 30 aprilie 2015

au pus wagner la difuzoare

nimeni nu ar trebui să moară de singurătate
eu am avut noroc
spitalul strălucea în milioane de cioburi argintii
am avut noroc că era noapte
aerul bâzâia sub lumina singurului neon de pe coridorul
prea lung prea îngust prea lung
nimeni nu ar trebui să moară de singurătate
eu am avut noroc
știam că nu mai vii
știam. ne-au pus wagner la difuzoare



sâmbătă, 25 aprilie 2015

listă

să mă spăl pe mâini.
să-mi tai unghiile.
să mă spăl pe mâini.

să răspund la telefon. cineva din liège
să-mi potrivesc vocea
să nu se simtă că nu mi-am tăiat unghiile
să nu se simtă că deși am murit
unghiile și părul tot mai cresc.

să nu vorbesc despre M.
să nu mă gândesc la franța
nici la belgia
nici la ocean.

să mă spăl pe mâini.
neapărat să-mi tai unghiile.
să vorbesc cu pacientul din liège.
să nu mă gândesc la nimic.
să-mi potrivesc vocea.

20. azi mi s-a părut că-mi cresc unghiile prea repede

pentru că azi mi s-a părut că-mi cresc unghiile prea repede
i-am ținut o teorie întreagă lui M despre cum lucrurile merg de la sine
cum încercând să faci mai mult nu faci de fapt decât să le împiedici

am înlănțuit câteva clipe care se grăbeau spre ieșire
spre locul în care scrie EXIT cu litere verzi mari de tipar
pentru că nu se știe niciodată 
ce te așteaptă acolo
la ieșire

porțile au un număr de cod
porțile sunt oarecum secrete
de aceea i-am spus și lui să aștepte puțin
să se plimbe prin curtea spitalului
să nu renunțe la tăcere la iarbă la locul de lângă fereastră
i-am spus că avem timp
deși nu aveam decât o clipă legată fedeleș de calorifer

i-am spus că totul va fi bine
deși nimeni nu ar ști ce este aia bine
i-am prezentat o serie de statistici
numere care se repezeau spre infinit
câți morți câți răniți câți căzuți de la înălțime
mai ales din cireși

în fiecare clipă sute și mii de întâmplări

doar noi doi oarecum încremeniți
în salonul verde
povestind despre iarbă
despre oile negre din olanda
doar noi doi și clipa noastră captivă.

marți, 21 aprilie 2015

21. to one


am disimulat durerea ta
am închis ochii și am strigat

lebădă. punct. lebădă.

stockholm. amsterdam. paris.

am anulat kilometri întregi de tăcere
am strigat din toate turnurile în care tu nu aveai acces
am luat toate sedativele din sertarul de jos și toate tabletele de imovane prescrise ție de un medic  oarecare din stockholm
am înghițit timpul ăsta care nemaifiind al nostru
ne ucidea cu bună știință
am plâns în fața unei statui din centrul unui oraș
care nu a fost niciodată al meu
am rămas goală noaptea pe covorul alb din dormitorul tău de o singură persoană
am mirosit toate lumânările parfumate din magazinul de la parterul blocului
acolo unde arabii vindeau fructe dar și valize
am cumpărat o valiză mai mare și am plecat cu toate
cu totul

am strigat cât am putut de tare
în aeroportul arlanda călătorii erau nepăsători
dar până și ei s-au mirat că noi nu ne mai sărutam la plecare
ai spus că părem niște rude care se despart după crăciun. dar era vară
și nouă ne era frig

eu am rămas singură în sala de așteptare
găsisem poarta. de obicei nu găsesc niciodată porțile
fără tine mă rătăcesc oriunde. mai ales în paris. fii sigur de asta. parisul fără tine nici nu există
e doar un labirint cu un cer nefiresc de albastru

dar de data asta am găsit poarta din prima. biletul era mototolit în palma stângă
acolo unde mai păstram un M
și nu mă gândeam  la moarte decât ca la o ieșire în caz că tu nu ai fi
dar tu ești
și cu tine întreaga lume zboară în același timp spre amsterdam
acolo unde se poate povesti nestingherit despre ființare și timp
se poate cumpăra un suvenir o lalea din lemn sau absolut  orice la orice oră
acolo unde  un barcagiu beat poate să te ia în toiul nopții de pe malul canalului
să te ducă absolut oriunde

dar de data asta am găsit semnul și poarta
am găsit ieșirea
am găsit biletul de avion mototolit în buzunarul de la blugii tăi găuriți cu țigara
am nimerit un loc lângă fereastră
am văzut cum devii tot mai mic
cum mașina ta de o culoare incertă se împotmolește în trafic
și totuși
totuși tu ajungi mereu acasă
și eu ajung mereu
nu știu unde.

duminică, 19 aprilie 2015

20. jump!

nu spun să ai grijă. lucrurile se întâmplă oricum.
eu sunt gata să sar. nu mă gândesc la o plasă de siguranță. nu mă gândesc la nimic.

din călătoria noastră a lipsit mereu ceva. cred că au lipsit înălțimile. a lipsit piscul dar și prăpastia
erau mereu locuri de o netezime alunecoasă. tu cu râsul tău porneai morile alea de vânt
și nimic nu mai era stabil. alunecam prin tine ca printr-o spirală. imposibil să mă opresc
să-ți culeg o floare
să  dau bună-ziua trecătorilor.
alunecam și tu nu mai spuneai deloc ce e de făcut
tăiaseși frânele cuvintele carotidele
nimic nu mai funcționa la cotele stabilite
sânge peste tot
alunecam ca nebuna și tu
tu nimic.

mai bine aici sus. mai bine aici pregătită să sar
păsările astea
care par a fi niște ulii
sunt ok.
agresivitatea lor mi se pare provocatoare.
sub mine o prăpastie ca o gură de lume
complet edentată

nu spun să ai grijă. alunecările alea au rostul lor.
doar că eu sunt gata să sar din mers
din tot mersul  lumii acesteia.

sâmbătă, 18 aprilie 2015

19. lorient

nu aveam la îndemână decât o literă. așa că te-am strigat cu buzele strânse
noaptea nici nu era nevoie să strig. nopțile urlă de la sine
au o lumină despre care tu mi-ai vorbit când fumam pe malul oceanului
in orășelul acela mic. în lorient.

de atunci mă ascund noaptea de toate visele mele trăsnite.
te las pe tine ca pe un cavaler să provoci 
să lupți cu toate clipele astea aspre și orbitoare

umbra aceasta a mea 
umbra asta nebună împinsă pe scări
m-a avortat azi 
și m-a lăsat la poarta ta.

eu, aici

eu aici. dacă mă ridic pe vârfuri ajung foarte sus
dar nu mă ridic
am grijă. de multe ori Dumnezeu ne dă oameni în grijă.




nu știu cine sunt. azi te-am întrebat de două ori apoi am tăcut
probabil că nici tu nu știi.

sâmbătă, 11 aprilie 2015

poem scris acasă la M pe când toată lumea dormea


sunt pe urmele timpului meu ca un ogar ce hăituiește vânatul. oamenii dorm. mâine e sărbătoare.

nimeni nu-și aduce aminte să moară. M îmi strigă ceva. cred că-mi strigă liniștea. o prind repede din mers și o transform în stană de piatră.

de câte ori plec mor ca oricine. de aceea am hotărât să nu mai plec să rămân în fiecare loc definitiv până când toate locurile vor fi ale mele. orașul în care m-am născut e aici în toate orașele lumii.

duminică, 5 aprilie 2015

18. în_Mugurire ostilă

azi toate florile au urlat. pădurile treceau prin mine ca și cum graba lor m-ar fi înghițit pe nerăsuflate. am încercat și eu să strig dar din gura mea ieșeau numai umbre
umbre lunguiețe ascuțite rănind totul în jur

nu știu ce au avut azi toate florile cu mine.
poate s-au prins că nu sunt de-a lor. poate că pământul ăsta ce-mi tot fuge de sub picioare m-a trădat
oricum ziua asta a avut de dimineață ceva strident
un miros care te îndemna la înmugurire ceva exploziv și ostil
total nepotrivit pentru o duminică

am încercat să țin pasul cu ziua
am încercat să nu deranjez tumultul de inflorescențe sălbatice
m-am adăpostit în tine
greșit. pământul mă răscolea cu o veste cumplită.

nu înțeleg. nu înțeleg. cum adică.
e totuși primăvară. cum adică
nu.