11. să nu-mi fie teamă să nu-mi fie teamă să nu-mi fie teamă

să nu-mi fie teamă

am scris asta de zeci de ori pe pagina de caiet dictando
până am înțeles că teama e un animal.
am îmblânzit-o. cai verzi pășteau liniștea mea cea nouă strălucitoare

am găsit un mod în care să plec și totuși să rămân
un mod în care să fentez existența
așa cum făceai tu când lipseai de peste tot
eu în schimb nu lipsesc de niciunde
e un privilegiu să te strecori printre straturile acestui meninge imens
să fii acolo în mijlocul lucrurilor
inert fără nici un rol
călărindu-ți teama ca pe un dragon muribund
ce se târăște prin aorta tot mai îngustă a  lumii 

12. post - i.

1. să nu mai pierd nici o clipă
2. să visez ca o nebună
3. să nu las spații goale
4. să plâng numai când toți oamenii dorm
5. să uit
6. să nu uit
7. să-mi călăresc singurătatea  ca pe un cal nărăvaș. să o supun.
8. să las urme. să las măcar o singură urmă
9. să  împletesc clipele. una pe față una pe dos până ajung la tine. până ajung undeva
10. să nu las spații goale

azi

oamenii tropăie în mine. unii mă sondează ca pe-o planetă ciudată. cică seva mea are un gust puţin mentolat. oamenii devin glandulari. în mintea mea oamenii devin orice vreau şi asta mă bucură.


orbitele noastre sunt goale. un singur salon pentru toţi ar ajunge. eu în dreapta unei femei cât o cămilă încerc să-mi imaginez ochii celorlalţi orbi. mi se face sete. ea îmi dă să beau. mai târziu aud că plânge şi o simt că se micşorează tot mai mult. lacrimile o pustiesc. devenim toţi un deşert până seara.


mi se încleştează mâna pe braţul unui bărbat care tremură. mă prefac că nu observ. ar trebui să întreb ce şi cum. râd puţin. vorbesc despre vreme. e cald. e caniculă. e torid. el tot tremură şi mi-e o teamă cumplită de ceea ce ar putea să-mi spună.


tu eşti aici. respiri în locul meu când eu nu mai pot. îmi spui ce se vede. femeia cămilă a dispărut până la urmă. salonul se întinde acum nesfârșit  ca un deşert. toți suntem bolnavi de unii şi de alţii. dar numai eu pot să fug dacă vreau. pe mine mă aştepţi tu oriunde. 

 

doar eu pot să fug să dispar în ochiul tău verde sălbatic. oricând.

ce am mai făcut de atunci

de atunci nu am făcut nimic altceva
te-am așteptat.
uneori timpul făcea tumbe în mine
mă arunca din tren din tramvai din viteza luminii
îmi smulgea inima și mă lăsa pe drumuri
fără un clopot fără nimic
zumzetul verii mă înnebunea 
până la urmă
mă ascundeam în câini 
în copacii obosiți de pe marginea șoselei

alteori te așteptam pur și simplu.
așteptam în toți acești bărbați înfrânți pe care i-aș fi putut iubi

încercarea vulpii de a se elibera - de Cătălin Pavel

”mi-e foarte greu să scriu despre tine,
înainte de a începe
e ca şi cum aş sta în spatele unei uşi
alegînd momentul
cînd să ies şi să traversez în fugă
un cîmp măturat de gloanţe şi reflectoare.
nu vreau să-mi înfrunt vinovăţia, nici dreptatea
şi nici intensitatea iubirii care ne leagă şi ne dezleagă.
şi atunci îmi dau seama
de distanţa uimitoare pe care am pus-o eu sau nu ştiu cum
între mine şi viaţa mea, orbitor de stranie uneori
deşi nu fac altceva decît să mă duc uneori la budă
şi să rîvnesc în continuare
să scriu the Ultimate Love Poem
fără să mă scrîntesc iremediabil.
emoţia îngrozitoare pe care ţi-o
provoacă femeia pe care o iubeşti
cînd te face cu ou şi cu oţet, plîngînd, ea însăşi sfîşiată,
nu mai vreau aşa ceva, nu mai vreau.
stau cu fălcile ruginite şi căscate pînă intră înăuntru
piciorul vulpii şi eu fac haţ de glezna ei şi tac din gură juma de an
pînă cînd ea moare de foame sau se îmbolnăveşte,
dar eu nu pot să-i dau drumul
pentru că eu sînt blocat
şi nu pot nici să stau de vorbă cu ea, omeneşte,
pentru că o ţin strîns să nu plece
am cîteva minute de emoţie pură pe zi, nimic mai mult,
şi poate o secundă de gîndire operativă
repartizate ca sa-mi dau seama cînd fac rău fără să vreau
cînd fără să mă pot opri şi cînd fără ca măcar să înţeleg sau să-mi pese
ce pot să fac pentru tine
poate ai intrat în capcana greşită
simt cum, ca să scriu, apăs puternic înăuntrul meu
exact aşa cum e comprimat gunoiul, cu pistoane enorme
care fac loc în groapa de gunoi
pentru acest strigăt nou şi neclar
care să-mi permită să fiu
încă o dată penibil”

Cătălin Pavel

13. zidul

nu ți-am spus niciodată cât îmi era de frică. stăteam în fața ta zâmbind
te încurajam. e bine. dar nu era bine
nu era nicicum.
mie îmi era teamă  că o să mori
sau că o să te închidă la nebuni
îmi era o teamă teribilă că după ce plec o să-și dea toți seama că nu poți
și printr-un fel de decizie absurdă te vor alunga
sau te vor închide în vreun spital de-al lor
unde nu te voi mai găsi niciodată
pentru că toți doctorii ăia  impecabili vor spune că e mai bine așa
dar nu e deloc mai bine. eu știu că nu e mai bine
pentru că doar eu știu cum te bucuri când mănânci ciocolată cu rom
eu știu cum cânți la volan
cum adormi chircit pe canapeaua din living citind ”zidul” de sartre
eu știu despre tine atât de multe lucruri esențiale
pe când lor le-ar trebui zeci de ani ca să le afle
de exemplu cum suspini noaptea în somn
când luna se lipește de trupul tău amorțit
eu știu cum vorbești repede repede când demonstrezi teoriile lumii
cum proiectezi poduri peste oceane
cum dărâmi și reconstruiești toate teoriile despre bosonul higgs
cum îți legi șireturile făcând o mișcare  contorsionată din tot trupul
care mă face mereu să simt că mi se chircește ceva în suflet. de drag.
întotdeauna de drag. și mă abțin să te ajut. pentru că tu poți.
dar ei nu au habar câte poți tu.
mi-e o teamă cumplită că se vor lua după aparențe
că te vor trata cu un respect prefăcut
în timp ce vor citi din dosarul gros pregătit din timp
că nu îți vor cere niciodată cu adevărat părerea
și totul se va întâmpla fără să știi. fără să știu

nu ți-am spus niciodată cât îmi e de teamă
că nimeni nu știe nimic despre tine