vineri, 18 septembrie 2015

jazz


când te aștepți mai puțin lumea începe să pâlpâie încet

ca o lumânare din aia mică pe care o puneam noi să ardă când ascultam jazz la radio guerrilla

lucrurile bune vin pe neașteptate

ca moartea

pe care deși o aștept de când mă știu

mă ia mereu prin surprindere

și mor de o mie de ori

la fel de mirată

la fel de nesigură

în obscuritatea ciudată întreruptă doar foarte puțin

de lumânarea aia a ta care arde nu se știe cât

după ce noi adormim

duminică, 13 septembrie 2015

încredere


era să mori. oamenii treceau prin tine ca nişte săgeţi. 
am văzut cum orbeai 
lumina se aşezase în tine cu un fel de ciudă. 
eu nici nu eram acolo. făceam altceva. 
inventasem un joc 
treceam prin pielea morţii ca un ac.
am avut doar o clipă de singurătate. 
m-am speriat îngrozitor că nu mai ești.
nu pot să trăiesc într-o lume în care tu nu exişti
ţi-am spus.
caii au rămas cu mine pe câmpie toată noaptea. așteptam.

eu aveam încredere. aveam încredere că nu mori încă o mie de ani.

luni, 7 septembrie 2015

poem despre calorifere

soarele străluceşte. caloriferele sunt reci. vecinul e beat. copiii bat mingea. eu bat câmpii. toate lucrurile sunt lucruri. M e în lumea lui prelungă. eu îi ascult îndepărtarea. vorbesc prea mult despre mine. poate că mă iubesc excesiv. M crede că da. dar cântă mai departe fără să se întoarcă. vecinul e tot beat. nevasta lui are grijă ca el să nu o omoare. eu am grijă ca eu să nu mă omor. soarele străluceşte împotriva noastră şi a caloriferelor.

duminică, 6 septembrie 2015

lumea e o dioramă într-un muzeu. oriunde

ai avut dreptate. este exact cum ai spus
lumea e o dioramă
o mare dioramă undeva într-un muzeu. oriunde.
și diorama e foarte mare. are de toate, câmpii, munți și un fel de bol cu apă acolo, care e pe post de ocean,
mașinuțe, trenulețe
și tu
da, tu cobori acolo în dioramă pe o stradă
într-o mașinuță gălbuie sau oricum de o culoare incertă, ceva neostentativ,
și circuli prin tot orașul acela cu de toate, mai ales prin tuneluri.
uneori rămâi în diorama aceea mai mult
poate prea mult, până te obișnuiești și ți se pare cald.
rămâi într-o căsuță din lemn pe malul apei
sau poate într-o bucătărie mică, mică,
în care dacă fumezi, nici nu se mai vede nimic
și tu fumezi, dar nu-ți pasă că nu se mai vede.

marți, 1 septembrie 2015

armistițiul

M nu mă mai înfruntă. e atât de liniştit încât pot să-i ling rănile
îi împăturesc privirea la dungă
o aşez pe grilajul de fier al patului de spital.
M nu se mai sperie. nu mai aşteaptă. nu mai creşte demoni în beznă.
cred că adoarme privind porumbeii de pe acoperişul vecin.
doar seara târziu lasă câte un oftat să-i alunece 

imperceptibil
să se prelingă pe linoleumul verde până la camera de gardă
să-l ia cu mopul ei mizerabil şi să-l stoarcă infirmiera din tura de noapte.

M îmi zâmbeşte fără subînţelesuri.
la fiecare întrebare
primesc doar un zâmbet care nu mai înseamnă nimic

dar într-o zi va fi o paradă. el se va înălţa nu ştiu cum
şi
ca un războinic bătrân va sparge tăcerea cu muchia lui cea mai veche
va fi o paradă cândva
M va fi în fruntea acestor umbre
învingător pentru ultima oară
noi vom aplauda
în loc de moarte
vom aplauda pur şi simplu
și nimeni nu va plânge
în ziua aceea