poem complicat

dacă ți-aș scrie acum ar ieși un poem de dragoste
ar fi un text lung 

despre copaci
aș spune cum alunecă zilele prin mine
cum le compun oasele
din oasele mele
cum fac tot felu de calcule încâlcite
din care îmi iese mereu egal cu zero.
până la urmă adun
scad
înmulțesc
împart
fără vreo logică
împart totul
cuprinsă de panică
împart ca să nu fiu singură.
ți-am spus că trăiesc într-un melc. ți-am spus.
trăiesc într-o infinitate

de aceea dacă ți-aș scrie acum

ar ieși un poem de dragoste cu o algebră a lui
un poem complicat
despre cel mai simplu lucru din lume.

cu voce tare cu cântec

sunt aici ca să-mi spun numele.
cu voce tare cu cântec
clar și răspicat.
sunt aici să urlu
să plâng
să car în brațe cadavrele dimineții
să visez ca un câine
să respir doar din când în când
să dau din mâini din picioare
din tot ce pot.

sunt aici ca să spun adevărul
deși habar nu am cum aș putea să-l spun în cuvinte
oricum e cam târziu cam devreme cam frig cam întuneric.

sunt aici să lovesc cerul în burtă ca să mă nasc.

sunt aici să înghit sămânța și să devin stejar.

sunt aici ca să iubesc până crăp.
să iubesc pur și simplu
ca și cum n-aș avea  nimic altceva de făcut.

nimic important

nimic important. poate doar această muzică
acest un pian care crește în oameni.
(uneori cînd te aștept pianul e mut. nici nu știi cum se chircesc clipele sub absențe)

uneori nu se întâmplă nimic important. sunt zile întregi
ani întregi în care ne prefacem în umbre.

și ce putem să înțelegem din asta

uite eu pot să înțeleg umbra. nu și întunericul.
pot să dansez goală în pod printre jucăriile vechi a generații întregi de copii
pot să-ți vin acasă de o mie de ori pe zi să fac dragoste cu dragostea
să nu las toamna afară în curte s-o aduc cu mine și s-o hrănesc ca pe-un maidanez portocaliu
pot să fac lucruri incredibile să construiesc o casă în rai să mut în ea dorința ta de zbor și chiar zborul însuși
să înnoptez într-o aripă oricât de fragilă
pot să te iau în mine ca într-un montagne russe incandescent până când redevii copil sau pasăre

dar nu înțeleg întunericul. nici frigul. nu înțeleg singurătatea. deloc.

scară spre cer

ieri am vorbit despre tristețe râzând.  nu vorbeam despre oameni. doar despre tristețe. ea părea frumoasă subtilă. aveam grijă să o descriem în cuvinte potrivite. lăsam pauze lungi între vorbe. tăcerea dintre noi se multiplica imediat. aveam deja milioane de tăceri care colorau  noaptea. păream mai tineri. eram mai liberi.

luna se proptise de fereastra ta.mi-ai spus că e apetisantă. am privit-o și eu. era.

am continuat cu tristețea noastră argintie. tristețea noastră strălucitoare.

singurătatea mea se pitise în colțul lumii. poemul era cald cu o rimă liniștitoare. între timp creșteau cuvintele în mine ca niște umbre pe zid. dansau în ritmul tău. dansau cu trupurile lor ascuțite și mă zăpăceau.

am privit apoi toată noaptea Melencolia lui Dürer. într-adevăr, scara duce spre cer

ciocolată cu rom. duminică

duminică. buluc de clipe peste mine. unele foarte ascuțite stridente altele mov sau diforme ca niște cartofi. le dau la o parte cu un cuvânt sau două. nimic. s-a spart rezerva de timp a lumii. cisterne întregi de istorie se sparg în capul meu. ca să scap mă gândesc la M.

mă gândesc la M. cum tremură el pe interior. numai și numai pe interior unde nu-l vede nimeni în afară de mine. și eu nu spun nimic.

curajul îmi vine abia mai spre seară când oamenii mor un pic liniștiți în paturile lor din pal melaminat pe saltelele lor cu memorie.

până și ceața aceasta. totul

până și ceața aceasta. până și muzica în surdină.
totul este la fel. nu pot să fug de lucruri. nici de cețuri.
străzile din orașul acesta străin șerpuiesc încet ca niște râme cu nume ciudate
frigul le taie răsuflarea
oamenii par mici locomotive cu fulare și mănuși.

în vis dansam. muzica era aceeași. dansam în alt trup. aveam picioare puternice  răscolind iarba
dansam în iarba roșie a lumii. în jur se trăgea. nu plângea nimeni
toată lumea dansa împotriva gloanțelor
nu plângea nimeni. nu murea nimeni
unora ne creșteau aripi și ne luam zborul peste clădirile în flăcări
rochia mea roșie devenise albastră. mă camuflasem în cer.
nu înțelegeam prea bine de ce muzica nu se oprea niciodată dar mă bucuram
în sinea mea
muzica era ca un fel de asigurare că exist

apoi m-am trezit și nu existam. doar ceața și muzica. muzica e aceeași. lucrurile sunt aceleași.
M se desprinde ușor de mine ca o piele grea. nu are picioare. nu avem picioare
în realitate dansul ne este imposibil.

luăm fiecare câte o tăcere oarecare și ne înfășurăm în ea

steaguri și urme

au atârnat steaguri la poartă
mici ștreanguri tricolore uzate zbătându-se sub palmele vântului  aprig.

doi copii sparg întunericul cu strigătele lor de maidan.
lumea se retrage în umbră cu un gest de animal  foarte greu și  obosit

am rămas singură aici
doar cu frigul tău care nu seamănă cu nimic.


zăpadă. toate urmele mele dispar imediat
numai tu reușești să rămâi cu tot cu vorbele acelea ca un abur strălucitor
ieșindu-ți din piept
ca și cum ai resuscita tot universul cu vocale fierbinți