e azi

cât de stupid poți să fii când te naști. cum poți s-o iei de la capăt ca un fleț. cum te aștepți ca soarta să-ți dea ceva. dar soarta nu-ți dă nimic. îți ia mereu. îți ia vederea. îți ia mințile. îți ia pielea trandafirie părul negru sângele. te stoarce ca pe o zdreanță.



nu ai timp nici măcar să te prefaci că trăiești. țăcănitul metronomului nu încetează deloc. în acest ritm eu cred că suntem unu la unu cu orbirea cu mizeria și cu teama. suntem unu la unu cu strigătul. ceasul bate în noi cu barda. ne taie timpanele și limba. de la o vreme vorbim prin semne. prin batiste albe.



când crezi că s-a făcut în sfârșit liniște, o durere cumplită te împarte în două. te trezești deodată responsabil întins bine peste cerul unui întuneric din tablă. copiii tăi sunt expuși nopților de oțel. încremenești sub respirația unei lumi mai tăioase ca lama.

nu înțelegi absolut nimic

viața ta nu face nici cât o ceapă degerată. dar nu-ți mai pasă. vrei un mâine pentru ceilalți. pentru ai tăi. inima ta face parte din raportul de gardă al secției de terapie intensivă. zilele se măsoară cu goana cu galopul secundelor prin tâmplele tale încinse. vrei din tot sufletul să treacă odată. vrei să fii orice. să fii foarte bătrân. trecut.



e azi. te las să te trezești. să o iei de la capăt. îți amintesc că mai e foarte puțin. ar fi bine să inventezi un cântec pentru noi toți cei care te rănim atunci când suntem. și când nu. 

vals în cămașa de forță

între timp ceilalţi au oprit ploaia. când m-am trezit doctorul mă întreba cum vreau să înnebunesc. cu sau fără tine. nu ştiu dacă se poate fără. el a râs.

atunci mi-a adus o umbrelă apoi m-a lăsat cu o ploaie numai a mea. eram fericită. tu erai viu şi creşteai din încheieturile mele. te simţeam ca pe o brăţară de foc.

până în zori eram foarte bătrâni. paturile erau făcute. pacienţii noi strigau încă. ne strecuram în sala de mese unde ştiam că bucătăreasa asculta mereu acelaşi vals. dansam în halatele de molton luate peste vechile noastre cămăşi de forţă.

poem cu sânge și păr în șosea

desigur, toate acestea sunt poeme iubitule. 

până şi câinele ăsta mort în şosea e un poem cu sânge şi blană.
eu nu-ţi pot recita pe de rost decât o parte a poemului. în cealaltă tu scrâşneşti din dinţi
şi plângi sub zilele care ne-au rămas neatinse.

e un poem şi factura asta pentru care tu ţi-ai vândut sufletul.

hai să mergem aşa mai departe ronţăind fulgi.
vine şi Moş Crăciun cu o mare gaură neagră pentru noi
să ne soarbă ca pe nişte uituci.
am uitat că e ziua noastră de dragoste.

am uitat că toate acestea
sunt poeme cu sânge şi păr în şosea. 

urme

nu cuvintele sunt cheia. nici toate aceste lucruri care se pot spune.

*

am adulmecat cadavrul dimineții. rece. extrem de rece


*

există un punct din care nu te mai poți întoarce. există o întoarcere fără punct

*

am ajutat la căratul florilor pe mormânt. o muncă obositoare de ajutor de gropar. florile miroseau altfel ca și cum ar fi știut.

*

mi s-a părut că las mereu ceva în urmă. ziua în amiaza mare, mergând pe stradă mă întorceam brusc, aveam impresia că am uitat ceva, că mi-a scăpat ceva important. copacii de pe margine se foiau în spatele meu, își făceau semne, înfloreau imediat după ce treceam.

*

despre dragoste nu mai aveam nimic de spus. se făcea toamnă și știam deja tot ce trebuia să știm. cântam foarte încet. octobre. și alte cântece vechi.

facă-se voia ta

uite că mă ascultă şi pe mine cineva. prea mi-am tot dorit să mor
e toamnă ca în fiecare zi Dumnezeu mă ascultă
facă-se voi ta zice
tocmai acum când spuneam că mi-e bine aşa
cu tine adormit în umărul stâng
acolo unde se termină crucea
şi începe o altă dorinţă

am îndesat o zi după alta în spaţiul dintre noi
şi i-am spus aşteptare în loc de orice
nu te-am mai întrebat de mult
tu cine mai eşti
cu aripile astea pari un înger
dar îngerii nu mai au loc în poeme
nici în sufletul nostru. ei îmblânzesc carnea mea de femeie 

şi-mi promit liniştea

vezi tu când iubeşti şi când mori nu îţi ies prea bine poemele. cuvintele sunt ca nişte pietre 

în tine explodează clipele şi nu poţi să spui nimănui că iubeşti sau că mori
faci semne disperate dai din mâini trecătorii te cred nebun te ignoră îşi fac trei cruci rapide în sân

dar în sfârşit Dumnezeu te ascultă

îndepărtare

până mai ieri am crezut în depărtare. credeam că, dacă voi merge neîntrerupt voi ajunge departe. departe de tine de numele meu în locuri noi exotice luxuriante ciudate. îmi imaginam tot felul de cântece. pe drum trebuia să învăț să cânt la perfecție la acordeon la chitară la ocarină. aveam în plan să mă îndepărtez atât de mult încât să pot să mă mir fără încetare de oameni de lucruri să nu înțeleg nicio limbă vorbită să fie atât de diferit încât, tot ce știam

adică

toamna ce vine în fiecare zi
partea stângă a patului nostru de fier
ochiul tău verde
genunchiul tău însângerat lipit de mine când dorm
cafetiera portocalie
felul tău de a spune ”mai stai” fără să rostești un cuvânt
felul meu de a rămâne în urmă câte o clipă în fiecare zi în speranța că astfel o să mă ajungi cândva
felul tău de a respira ca dintr-un flux în reflux potrivind inima noastră cu valurile mării negre
încetineala din fiecare dimineață
felul în care mereu avem timp pe când lumea se grăbește cumplit
toate acestea
să rămână undeva în urmă
pentru că eu am mers întruna

inutil.

toți avem un M în palmă

dacă ești
lumea începe să te aștepte.
așa suntem făcuți. să ne așteptăm unii pe alții
adică eu pe tine.
între timp
se compun cântece, adevărate simfonii
avem noroc cu muzica
altfel surzenia noastră ar fi totală
ca și orbirea noastră

am rămâne prea mult stingheri
în sălile de așteptare ale dragostei
ticsite până la refuz cu străini


acum te deslușesc ca o țigancă
ce îți citește în palmă
și-ți scuipă linia vieții
nimic clar. nimic definitiv
de parcă am avea de ales
de parcă aș putea să nu rămân aici
în gară. în aeroport. în stația de metrou
oriunde ai putea să vii
dacă ești. 

ceața

eu cred totuși în oboseala ta
cred că atunci când când plângi
se lasă ceața
și ciorile înnebunesc pe garduri

poate că așteptarea face din oameni făclii

ascult cum treci prin orașe de piatră
cum te iubești cu femei înalte subțiri
cum închizi ochii și pășești
cum ajungi în locuri care te sorb și te strâng
ascult noaptea care te face să tremuri

strălucesc puțin și adorm în marea ta oboseală 

nu mă aștept la nimic

habar nu am cum se termină așteptările
săli pline de oameni care numără
în timp ce se nasc se căsătoresc și fac copii
unii întârziați pierd trenul
pierd startul
alții obișnuiți să aștepte uită cu totul
de călătorie de viață de moarte
rămân încremeniți între linii
pe băncile roșii din plastic

azi am vorbit foarte puțin.
te-am așteptat un timp. ai venit
singur
fără trup
fără suflet
cu o servietă grea
din marmură.
m-ai pătruns cu un icnet
apoi ai lăsat robinetul să curgă
mi-am imaginat repede o ploaie
până la urmă
am înghițit ploaia și am continuat
să te aștept

plecările și sosirile mă înspăimântă.
au ceva din respirațiile poticnite ale bolnavilor de tbc
au ceva din inspirul și expirul unei lumi
care se crapă când tușește
scuipând toți oamenii și toți norii
de-a valma

m-am așezat pe valiza de marmură
port în mine embrionul fierbinte
al trecerii tale

nu mă aștept la nimic

avertismentul

mă avertizase cineva că n-ar fi prea bine să mă plimb aşa pe străzi cu ochii larg deschişi
că aş putea să văd cum trec vagoanele pline cu gândurile obscene ale călătorilor.
între timp eu văd lucruri obișnuite care muşcă din oameni
ca într-un insectar imens care le ţintuieşte zborul

tu eşti norocos. ție nu-ți pasă. treci prin noi cu un fel de orbire strălucitoare.
ţii în mână un şoim care de aici seamănă cu o torţă neagră.
parcă tot oraşul e un şoarece galben de jucărie care fuge mecanic de sub privirea mea 

de sub pânda  giganticei păsări de pradă.

noaptea am putea crede că visurile ne restabilesc reperele

că ne aduc acasă trupurile înstrăinate şi suprapopulate de urme

că reuşesc să sfărâme zidul de carne din vagoanele care ne-au sudat pe retină o zi prea lungă

dar nu

noaptea un şoim tânăr ne smulge sufletele şi le dă orbilor

insula

am scris deja cea mai frumoasă poezie. de-acum trupul meu aşteaptă undeva în trupul tău.
nu mai e nimic de spus despre asta.

uneori mă trezesc pe o insulă mică. cerul e albastru oceanul albastru. exact ca în laguna albastră. ştii filmul. e vechi. actorii sunt deja bătrâni. costumiera e plină de artrită. decorurile. insula se face cât o talpă de om. stau într-un picior. nesfârşitul e apă. plus cer. technicolor.

nu mă gândesc la nimic. nu mă gândesc la nimic. nu mă gândesc la nimic.

am scris deja cea mai frumoasă poezie. nu mai e nimic de spus. insula mea e cât o unghie cât un bob de mazăre cât un bob de piper

a.m.r. un infinit şi ceva

a.m.r. un infinit şi ceva. număr ca să nu înnebunesc. o iau de la început. o iau de la unu. de la certitudine.

când vei veni lumea se va întoarce puţin spre tine. va zâmbi femeia ce tace. va zâmbi portarul. toate lucrurile vor părea vii. vom uita totul şi va fi bine.

de aceea suntem atât de bolnavi. pentru că ţinem minte.

nu mai am aşteptare. număr în loc de orice.
în locul tău pun 2 pentru că seamănă cu o lebădă.
în locul meu pun egal

perseide

am întârziat și de data aceasta. 

am aflat prea târziu că toată noaptea a plouat cu stele

că luna a înghițit totul

și acum lumea pare perfectă în burta ei argintie

tu ce ai face dacă ai fi un pian

stau aici în mijlocul bucuriei
ea nu mă atinge deloc

am desfiinţat toate locurile în care aş fi putut să mă ascund

dar cred că am în mine un pian. câteodată el cântă prea tare
prea se aude în afară când oamenii dorm
şi atunci mi-e puţin teamă

te întreb
tu ce ai face dacă ai fi un pian
în cineva ca mine

pacea mea incurabilă

spitalul e gol. eu goală mă lipesc de faianţă. duşurile aşteaptă învinse. din muţenia lor picură ceaţa fierbinte. aud că respiraţiile se rup în saloanele cu bolnavi incurabili. se împarte hrana rece. cozonacul e galben. goală şi aproape oarbă muşc din el ca dintr-un soare dulce.

singurătatea nu încape sub pielea mea netedă. miros într-un fel. ai spune că a pace. ai spune asta după ce m-ai respira toată.

gratiile au o umbră frumoasă. mă întind sub ea. o las să mă taie în felii. linoleumul verde mi se lipeşte de spate ca un sărut.

au spus că mai urmează ceva după asta. eu nu aştept nimic. citesc etichetele flacoanelor şi adorm.

flori fete filme sau băieţi

puteam să fiu o pasăre caniculară ca tine

un muşchi neted
o stradă îngustă
un mesager împuşcat
o linie moartă
putem să fiu un câine corcit cu alt câine mai mare
sau o cămaşă. cămaşa ta.
puteam să fiu una sau alta
dar nu sunt decât o bufniţă albastră cu un ochi galben

puteam să fiu un uliu

persoana 2

te subţiezi ca un câine care trece prin gard
poate azi nu te va simţi lighioana ce-ţi doarme în creier
şi se hrăneşte cu mirările tale cărnoase

vocea ta se dezbracă de tine. ea cântă în corul bisericii
se înalţă în armonii surprinzătoare
dar pe tine te lasă
ascuns între gânduri ca între mărăcini

pândeşti clipa de linişte. atunci lucrurile devin mai mari
şi tu creşti din muţenia lor

raport din tranșee

dimineaţa mi-o urc în soldaţi
înaintăm prin tranşeele săpate noaptea de vechiul meu coşmar.
îmi pun bocancii peste halatul alb de spital
calc peste paharele de unică folosinţă din care se scurge urina colectată în zori

verdictul se dă la amiază. îmi iau sângele din eprubeta nr1. pare albastru. pare al tău.

privirea lui M nu mai seamănă cu baioneta mea lustruită. el mă priveşte camuflat în piatră. mă priveşte cu tot cerul deodată

îmi soarbe gândurile

îşi face din ele un tobogan 

şi se dă până jos unde îl aşteaptă uitarea. sau doar o nouă zi

o nouă viaţă. o înşiruire de clipe din care trecutul lipseşte.

îmi şterg sângele lui de pe retină
sunt încă în viaţă
laboratorul frânează ca o maşinărie infernală.

pentru o clipă e linişte 

are loc spaima. are loc tăcerea şi moartea.
nu trage nimeni. nu plânge nimeni.

târziu, în salon cineva împuşcă un cal.

totul sau nimic

M construieşte clipe cu fiecare pas. paşii lui sunt de plumb. îi trage după el învingând secunda aceea despre care nu mai vorbim. are chipul brăzdat de urmele cheloide ale dezastrului. are asprimea unui soldat trecut prin iad. în gândul meu l-am denunţat deja ca pe un ucigaş al neşansei. nu-mi lasă loc de trecere. nu-mi lasă nici o scăpare. M e călăul meticulos al hazardului.

zidul are o singură fereastră. prin ea zăresc limpezimile tăioase ale libertăţii. aici sau acolo. totul sau nimic. M alege totul. eu nu i-am oferit nimic.

icnetele paşilor spastici se izbesc ca nişte gloanţe de zidul tăcerii mele. teama lui rugoasă ricoşează în mine. îmi amintesc bine că nu i-am promis nimic. dacă din neatenţie i-am promis totuşi ceva, mă va executa fără nici un fel de milă.

îi măsor tensiunea arterială. el îmi măsoară teama. stăm încordaţi unul în faţa altuia. clipele strălucesc ca nişte licurici muribunzi sub tălpile lui amorţite.

îți la un semn aici

îţi las un semn aici

între mărăcinii timpului pot să te-aştept încă preţ de-un poem
la periferia unui cuvânt mai lung si sonor
mi-am construit cu răbdare cochilia ciudată
mă ascund
mă exhib
mă las căutată
dar nu pot să nu-ţi las un semn aici
la limita inţelegerii dintre specii

oricum 

m-ar trăda vara aceasta
m-ar trăda frunza de dud
şi toţi melcii

nici prin gând nu-mi trece

mai durează puţin. sunt copleşită. oamenii se înfruptă din visele mele. le las acolo şi fug. poate că aşa fără vise devin de nerecunoscut. poate aşa mă pierd mai uşor într-o mulţime. oricare. nu contează prea mult.

am numărat treptele. acoperişul spitalului e în cer. au pus gratii. au pus o spaimă ciudată să păzească ieşirea.

nu te las. locuieşti în mine de prea mult timp. cum să plecăm unul din altul. nici prin gând nu-mi trece să urc fără tine până acolo să rup gratiile fără tine să privesc fără tine să râd fără tine să zbor. 

nici prin gând nu-mi trece aşa ceva.

doar un pescăruș obosit

prima dată am vrut să urlu.
am vrut să-ți arunc sufletul meu în față
am vrut să mă rostogolesc la picioarele tale
ca o mărgea pe care ai scăpat-o pe jos.
am vrut să destram umbra și să mă leg cu ea
peste gură.
am vrut să te las în urmă să nu mai fiu
pur și simplu
să nu mai fiu.
am vrut să răstorn clepsidra
să gâtuiesc timpul
să spun
gata
lucrurile astea au un puls al lor
despre care tu habar n-ai.
gata
sângele meu e fierbe și arde
sângele meu se lipește de cer
și plânge împotriva tăcerii
din care tu ai făcut altar.


dar nu am făcut decât să zâmbesc.


m-am gândit să ne lăsăm în trupurile noastre
care se cunosc mult mai bine
să ne desfășurăm în gesturile ritualice de împreunare
să ne înghițim liniștea
încet
în mine sămânța ta rodește
cumva
te voi duce mai departe în zi
în noapte în luni în miercuri în toamnă.

la început am crezut că strigătul ar putea să ascută lumea.
apoi mi-am dat seama că tu
bărbatul meu
ești lama care taie din mine exact pe unde se cere
tăiat.
tu mă scoți dintre forme
și mă păstrezi ca pe un talisman roditor.
tu ești singurul care vede viața mea
din moartea mea.
ești singurul care nu se teme
și nu urlă între distanțe.


la început am vrut să țip. apoi am înțeles
că nu sunt decât un pescăruș obosit.
și tu ești singura corabie în largul lumii.

borderline

nici măcar nu mă cheamă ana
m-am născut în zidul ăsta uitat pe graniţa dintre noi
pe hotarul dintre toate lucrurile acestea amestecate

nu ţin minte ce a fost înainte de asta
poate că am avut o casă plină de copii
şi un soţ tăietor de lemne
păros cu vocea groasă
cu cizme înalte de cauciuc
poate că mă viola de trei ori pe zi
şi mă alinta ca pe o căţea ce eram
poate că aveam un şorţ negru moştenit de la străbunica mea
unguroaica grasă ce s-a iubit cu toţi bărbaţii de pe strada petőfi sándor
făceam zilnic supă de găină cu tăieţei şi găluşte şi miroseam a mâncare
poate că mi-au murit la naştere doi sau trei prunci, dar nu mai ţineam bine minte
apoi a fugit gyuri vecinul peste graniţă
şi nu i-am crezut pe cei care ne-au spus că e în america
nu, gyuri a rămas pe hotar şi aşteaptă să-i nască nevasta
dar nevasta lui şi-a înfipt andreaua în uter
şi acum fredonează întruna cântece de leagăn
în pădurea de la nucet. poate că eu o port în sufertaş când mă duc la ospiciu
ea zâmbeşte şi-mi vorbeşte în toate limbile pământului
aşa se vorbeşte aici la graniţă, amestecat. şi nu-mi spune pe nume
pentru că nici măcar nu mă cheamă ana

karma pe zero

tocmai când mă gândeam să dau karma pe zero
să-mi rezolv toate treburile
să mă întind și să mor
tocmai acum când inventasem o mie de feluri de a răspândi liniștea
lăsând în mine din loc în loc arbori
ca niște borne fine abia vizibile
acum când înțelesesem în sfârșit că "fericirea nu-i o treabă pentru pământeni"
și eram sută la sută de acord cu asta
acum când îmi desfășuram viața între inspir și expir
poate mai mult în expir
încercând să mă las mai mult înspre moarte
când nopțile veneau mereu lipite una de alta
și mă obișnuisem să cred într-un Dumnezeu al tăcerii
acum când anulasem trecutul
și reușisem să ponderez teama
când îmi recunoscusem propria singurătate
alegând-o cu greu dintre toate celelalte singurătăți
tocmai acum

accidentul

partea aceea cu accidentul mortal era adevărată. în amsterdam ploua de câteva zile. umbrela noastră încerca să ne scape de cer.

aveam grijă să încăpem amândoi în aceeaşi lume. ţie mereu îţi rămâneau picioarele afară. le mâncau lupii. nu ştiam ce să spun. nu ştiam mare lucru despre asta.

în momentul impactului eram încă foarte îndrăgostită.

încercam să nu-mi imaginez altceva. cel mult reuşeam să tac. dar tot ce simţeam se transforma în ploaie.

ceva ce nu este al meu

În dimineaţa în care iubitul meu m-a anunţat pur şi simplu că nu mai e al meu, nu am putut să înţeleg pe deplin ce însemna de fapt acest lucru. Îi simţeam vocea rugoasă şi indurată între degete, ca atunci când, stagiară fiind, palpasem abdomenul unui tânăr pacient şi descoperisem o tumoră ce-i infiltra toate organele; mă plimbam cu mâna dreaptă, care dezvoltase un fel de „vedere” specială, pe abdomenul lui suplu, înfigându-mi uşor câteva degete în zonele în care trebuia să găsesc diferite organe.
-Vă doare? întrebam privind probabil foarte albastru, aşa cum fac întotdeauna când mă concentrez.
-Acolo  mă doare, domnişoara doctor, aţi găsit ceva ce nu-i al meu? întrebă tânărul râzând scurt.

Brusc mi-am amintit că înainte cu o zi l-am condus la salon; era exuberant şi-mi făcea tot felul de complimente. Nu ştiu de ce acum, palpându-i abdomenul mi-am amintit cum spusese că sunt ca un mărţişor cu halatul ăsta alb şi stetoscopul roşu atârnând la gât.
-Cred că aveţi un mărţişor aici, i-am răspuns. El a râs din nou scurt, chircindu-se apoi de durere.

Nu-i reţinusem chipul. L-am văzut cu adevărat a doua zi, în sala de operaţie când îl ventilam manual, în timp ce chirurgii încercau să scoată „tot”. Greşisem. Nu era un mărţişor. Nici eu nu eram. Pacientul semăna izbitor de mult cu iubitul meu.


De aceea, în dimineaţa aceea în care m-a anunţat că nu mai este al meu, am rămas descumpănită încercând să înţeleg ce era atunci ceea ce purtasem de o viaţă în mine. O imensă tumoră care mă invadase, pe care o crescusem cu drag şi o hrănisem cu iubirea mea. Era doar un cancer. Am încercat să-l prind şi să-l smulg din mine cu toată forţa, dar înlocuise absolut toate organele, îmi curgea în sânge, era în toate celulele.
Poate că eu eram cu adevărat un mărţişor prins cu un ac de siguranţă de această gigantică tumoră, de acest cancer care era el, iubitul meu.

-Câţi ani are? întrebă chirurgul în timp ce-l opera; i se spuse. Of, e foarte tânăr. O să-i facem un anus contra naturii. Dar va trăi. Asta e.



Nu cred însă că s-a inventat vreo tehnică prin care mie mi s-ar putea face un suflet contra naturii. Asta e.

cuvinte până la prăsele

pe dinăuntru sunt ca tine. au desființat ospiciul acela. nu mai avem nimic. am luat-o prin lume așa cum sunt desculță în pijamaua cu dungi.

recit în piețe. cuvintele ți se par ascuțite. încerc să recit fără cuvinte. în altceva. încerc să-ți recit clipa asta dar vocea mea nefolosită se împleticește sau mușcă. am răgușit de tăcere.

îți spun. sunt ca tine. fără pieile noastre nu ne-ar deosebi unul de altul. avem noroc cu tăcerea asta din mine care nu seamănă cu nimic. și cu visul tău despre oameni. cu salvatorii de păcătoșenie.

ca o zi toridă

bărbatul acesta e ca un soare. e ca o zi toridă în mexic.
palma lui grea îmi cuprinde înlăuntrul.
mă întreb spre ce i se îndreaptă privirea. mă întreb cât de frumoasă aş putea să-i mai fiu
cum aş putea să-i culeg zâmbetul amărui

bărbatul e singur. eu sunt în  el străbătând-i ziua şi noaptea în flăcări.

casele par nişte fluturi albi uriaşi. miroase a var. bărbatul se iubeşte cu toate femeile în casă. eu zâmbesc. mă simt ascuţită şi caldă. bucuria lor e strălucitoare.

cuprind luna cu braţe creole. stau goală în faţa ei şi ea mă tranformă într-un gând argintiu.
aşa pătrund în bărbatul meu care doarme
aşa pătrund în visul lui
ca un glonte

cuvinte simple

nu sunt aici. dacă aș fi
s-ar construi din mine ziduri.


lasă-mă să-ți ghicesc umbra în palmă
să trec cu vederea ieșirile tale din context.



întârzie-mă puțin.de fapt
toată viața noastră e făcută din amânări.



mai departe nu este nimic.
am de gând să pierd toate avioanele toate trenurile
și ora exactă.



unele lucruri se măsoară singure
în vieți. unele lucruri chiar au tupeu



am trecut pe lângă tine ieri. nu aveai timp.
ți-am mai dat de la mine.



nu mai știu ce să fac. lipsa ta mă surpă încet.
mă joc de-a baba oarba prin saloane. te nimeresc întotdeauna din prima.



alte lucruri sunt ca niște câini. te mușcă de genunchi.
bine că tu nu simți.



toată ziua am fost conștientă de intensa forfotă celulară
atomii de sodiu și de potasiu erau pompați cu greu prin membrane
numai pentru ca eu să pot să-ți spun aceste câteva cuvinte simple.

nu iese

nu iese

am încercat cu dero cu săpun cu toţi duşmanii durerii
am încercat cu xanax cu ţuică de prune veche de acum zeci de ani
am încercat de la etajul unu de la etajul zgârâie nori
din vârful limbii din vârful ploii de la capătul lumii
din timişoara din oradea din bucuresti din paris
am încercat cu un pian cu o scară cu o chitară
cu o casă de piatră cu o casă din lemn masiv
am dat cu piatra am dat cu gura am dat cu dragostea am dat cu ura
am spart am distrus am încercat cu noaptea cu ziua
am frecat cu gheara cu ochiul tău cu "gura infantei”
cu orice e provizoriu cu orice e definitiv
mi-am amintit am uitat am plâns am râs am născut am strigat

am încercat.

....

poem de bătut câmpii

sunt la limită. sub mine e o câmpie.
câinele rex muşcă din păpuşa barbie cea veche şi blondă.

sun la salvare şi-mi răspunde o voce. îi spun vocii că mor
dar ea nu mă crede. îi spun vocii că şi Dumnezeu are sub el o câmpie.

vocea latră puţin apoi închide şi pleacă.



te-am visat alergând
eu împătuream la dungă vieţile noastre.
nu ştiu de unde a venit un bărbat
şi mi-a smuls un oftat cu himen cu tot
apoi am născut
sub noi limita s-a aprins
din văpaie tot venea ambulanţa portocalie
dar nu ajungea niciodată




când m-am trezit cu semnul în palmă
l-am citit atentă.
era un poem de dragoste nesfârşit

abia acum înţeleg că
sunt la limită. sub mine
e Dumnezeu
și o câmpie.

azi am ucis un cireș

străinii s-au adunat în mine ca într-o gară. toţi călătorii au buze cireşe. îmi vine să-i muşc. 
toţi se îmbracă în primăvară apoi în vară în toamnă în iarnă
îmi fură anotimpurile
eu rămân goală.

azi
mi-am sărbătorit goliciunea. am sărbătorit coacerea.

am inventat un înger şi l-am aşezat cu spatele la perete. apoi am scris despre asta şi îngerul a încetat. 
peretele a rămas tot acolo în mine strălucind.

azi
am ucis un cireş.

nu pot să trăiesc știind toate acestea

nu pot să trăiesc cu tot ce ştiu acum.

de exemplu nu pot să trăiesc cu aceste litere care încep să latre să urle să muște
nu pot să trăiesc cu aceste cuvinte. cu verdele lor cu albastrul lor cu violetul lor.

nu pot să merg pe stradă şi să zâmbesc în timp ce ştiu toate acestea.

la prima vedere lucrurile par normale. un poet scrie despre câini. altu se întrece cu vorba. dar eu

eu nu pot să trăiesc în mine cu acest lup care mă muşcă de inimă.

tot ce ştiu acum mă ucide. adevărul e o sabie.

ard

nu te întreb nimic. ard.

îmi amintesc lucruri pe care aș fi vrut să le uit. 

lumea asta e făcută din cicatrici. suntem oile însemnate cu sânge

suntem o turmă tristă care paște iarba amară
am ajuns să nu te mai întreb nimic. am ajuns să-mi amintesc totul.
duminicile nu ne mai ajung pentru pace

liniștea sfâșie carnea lumii

pe când eu ard în toate febrele. așa cum mi-ai spus 

am focul în sânge

nu pot să domolesc nimic. 

 

în unele nopți trupul meu fuge în al tău
ca să plouă.

pe tine te-am visat stejar

la început am plâns. nu știam cum se numește această singurătate nouă pe care mi-ai dat-o s-o duc undeva oriunde acasă. dar eu nu am casă nu am nimic.

sunt la limită sunt la orizont ca o linie moartă între ceruri și între pământuri.

nu știu ce să fac cu ochiul tău verde

am început să compun un aer cât de cât respirabil din toate aceste ierboase tăceri

mulți oameni singuri m-au rugat să adorm lângă ei. le-am visat dealuri și ploi. le-am visat câinele galben. le-am visat orice au vrut ei.

pe tine te-am visat stejar. am încremenit apoi în orbirea ta definitivă.

am un curaj nebun

aș îndrăzni să fiu fericită. am un curaj nebun. 

ca și când te-ai arunca din nori într-o găleată.
lumea s-ar da la o parte. instinctiv. 

nimeni nu vrea să fie stropit.
aș avea chef să fluier să ademenesc câinii cu bucăți mari de petale.
aș îndrăzni să spun fluturi la orice oră din zi sau din noapte.
nimic nu m-ar împiedica să arunc cu zaruri în fântână. 

aș da mereu șase șase. aș câștiga necontenit.
nimeni nici măcar fântâna aia nu ar mai sta în cumpănă

lucrurile ar fi hotărâte din primul moment.
aș avea timp să-mi potrivesc pasul cu pasul furtunii
aș face copii din flori
aș face coroane din umbre

aș scrie pe asfalt puncte linii puncte
doar ca să nu uit.

  |

pace

pacea se lasă toată în mine. mă înlocuiește.
eu nu exist
decât într-un semn mic
aproape invizibil
pe care tu-l vei scrijeli cu unghia
undeva
în univers

lumea e o dioramă într-un muzeu. oriunde

ai avut dreptate. este exact cum ai spus
lumea e o dioramă
o mare dioramă undeva într-un muzeu. oriunde.
și diorama e foarte mare. are de toate, câmpii, munți și un fel de bol cu apă acolo, care e pe post de ocean,
mașinuțe, trenulețe
și tu
da, tu cobori acolo în dioramă pe o stradă
într-o mașinuță gălbuie sau oricum de o culoare incertă, ceva neostentativ,
și circuli prin tot orașul acela cu de toate, mai ales prin tuneluri.
uneori rămâi în diorama aceea mai mult
poate prea mult, până te obișnuiești și ți se pare cald.
rămâi într-o căsuță din lemn pe malul apei
sau poate într-o bucătărie mică, mică,
în care dacă fumezi, nici nu se mai vede nimic
și tu fumezi, dar nu-ți pasă că nu se mai vede.

jump!

nu spun să ai grijă. lucrurile se întâmplă oricum.
eu sunt gata să sar. nu mă gândesc la o plasă de siguranță. nu mă gândesc la nimic.
din călătoria noastră a lipsit mereu ceva. cred că au lipsit înălțimile. a lipsit piscul dar și prăpastia
erau mereu locuri de o netezime alunecoasă. tu cu râsul tău porneai morile alea de vânt
și nimic nu mai era stabil. alunecam prin tine ca printr-o spirală. imposibil să mă opresc
să-ți culeg o floare
să dau bună-ziua trecătorilor.
alunecam și tu nu mai spuneai deloc ce e de făcut
tăiaseși frânele cuvintele carotidele
nimic nu mai funcționa la cotele stabilite
sânge peste tot
alunecam ca nebuna și tu
tu nimic.
mai bine aici sus. mai bine aici pregătită să sar
păsările astea
care par a fi niște ulii
sunt ok.
agresivitatea lor mi se pare provocatoare.
sub mine o prăpastie ca o gură de lume
complet edentată
nu spun să ai grijă. alunecările alea au rostul lor
doar că eu sunt gata să sar din mers
din tot mersul lumii acesteia.

W.C.

iubitului meu i s-a terminat dragostea. ca apa la robinet. eu stau în faţa lui cu sufletul meu săpunit şi aştept. nimic. el zâmbeşte oarecum jenat şi-mi spune că nu mai e. parcă ar fi una din vânzătoarele alea de la alimentara. nu mai avem. şi eu nu am ce să fac. nu mai este.


eu sunt aici
eu sunt aici
eu sunt
eu


dragostea iubitului meu s-a terminat. ca hârtia igienică la weceu.

epitaf

Eu nu am existat cu adevărat
niciodată,
decât ca un junghi
în coasta unui Adam izgonit,
m-am născut căutându-te
și mor vinovată
că te-am găsit.

descântec de legat și dezlegat bărbatul

Eu pot să te fac lung şi subţire
să-ţi torc norocul în două-trei fire
să te leg şi să te dezleg de cuvinte cu sfoară
până în zori toţi fiorii să-ţi moară
de moarte bună. Să te iau de bărbat
să te dansez până în zori cu păcat
să-ţi ţes nopţile una de alta cu mine
să te fac luntre şi punte, ştii bine
Eu pot să te-alung apoi cu un suspin
cu un cântec păgân şi o floare de crin
prea curat, prea curat, prea curat
pentru umbra virilă a ta de bărbat.

i.

numele noastre sunt înșelătoare.
le primim ca pe niște etichete unele foarte scurte altele mult prea lungi.
ele încep să însemne ceva destul de curând
poate prea curând
când încă nu știm cât de înalți vom crește
cât vom iubi cum ne vom întoarce seara acasă
cum vom trăi pe malul mării nordului cu vântul mereu în față

primim numele noastre când încă ne sunt străine
când încă nu știm cine va fi cine
eu de exemplu dacă știam că exiști
îmi luam un nume ciudat pe care tu l-ai fi observat imediat
și l-ai fi pronunțat ușor din prima clipă
ceva simplu ca un oftat

vizitatori. vaze

vizitatorii sunt aduşi aici de narcise. oglinzile sunt pline de oameni
şi de vaze simple din sticlă pline cu flori.

respir greu. florile proaspete îmi dau senzaţia asta
de sufocare. poate că e o frumuseţe prea directă pentru mine. nu pot să înţeleg această frumuseţe care-mi taie respiraţia

nu înţeleg petala pistilul stamina
nu înţeleg albul

nu înţeleg galbenul.

mă refugiez în tulpinile verzi fragile. nu înţeleg decât tulpinile.

vizitatorii toarnă apă în vaze. în curând vor pleca împăcaţi cu ideea că am rămas în viaţă. că narcisele au rămas în viaţă. doar noi aici privim ofilirea şi moartea.
noi vom dormi cu narcisele moarte la căpătâi
timp de două trei zile noi vom dormi
şi în visele noastre vizitatorii se vor ofili în vaze simple. din sticlă.

cuvinte simple

nu sunt aici. dacă aș fi
s-ar construi din mine ziduri.


lasă-mă să-ți ghicesc umbra în palmă
să trec cu vederea ieșirile tale din context.



întârzie-mă puțin.de fapt
toată viața noastră e făcută din amânări.



mai departe nu este nimic.
am de gând să pierd toate avioanele toate trenurile
și ora exactă



unele lucruri se măsoară singure
în vieți. unele lucruri chiar au  tupeu



am trecut pe lângă tine ieri. nu aveai timp.
ți-am mai dat de la mine



nu mai știu ce să fac. lipsa ta mă surpă încet.
mă joc de-a baba oarba prin saloane. te nimeresc întotdeauna din prima.



alte lucruri sunt ca niște câini. te mușcă de genunchi.
bine că tu nu simți



toată ziua am fost conștientă de intensa forfotă celulară
atomii de sodiu și de potasiu erau pompați cu greu prin membrane
numai pentru ca  eu să pot să-ți spun aceste câteva cuvinte simple

borne

1
copilul a făcut un castel de nisip.
eu l-am ţinut minte.
locuiesc în el când lumea se surpă.


2
nu ştii niciodată ce găseşti în locul tău dimineaţa
mă sperie gândul că nu voi găsi nimic
oamenii care-mi poartă chipul vor fugi în oglindă
şi-mi vor lăsa mie totul aici. toate vorbele
totul.


3
aleg fără să pot să privesc
vreodată în ochi lighioana.
mă ghemuiesc în ea
o posed.


4
se întâmplă să negăm pe neaşteptate.
poate asta ar fi o explicaţie pentru fugă. zic poate.
nimic sigur. nimic.


5
ne prinde bine să fim aşa
înveliţi în kilometri de nepăsare.
uneori şoseaua te face să scrii câte un poem lung
cu strofe înalte. albe. negre.
am ameţit numărând plopii. bornele.


6
ţin în palmă răceala mâinii tale.
o păstrez aşa cum e.
pot chiar să nici n-o ating.

weather report

Ai obiceiul să te trezești în zori. Nu deschizi ochii. Asculți zarva făcută de lume. Tusea vecinului de la etajul 3. Sugarul de la apartamentul vecin. Tocuri pe scări. Tu între somn și trezie încercând să prinzi momentul în care ai fi putut să decizi: vis sau realitate.




Te poticnești spre baie, apoi spre cafetieră. Mesaje pe fb. Prima țigară sugrumată de inspir, apoi o tuse ce-ți sfâșie pieptul. Cafea. Amar. Dulce. Amar. Totul ți se pare codificat, simplificat. Confortabil.




Știri. Accident rutier soldat cu morți și răniți. Unul și-a înjunghiat nevasta din gelozie. Era sub influența alcoolului. Sau asta era la accidentul rutier? În fine, toată noaptea lumea a agonizat în mii de feluri. Tu habar nu ai. Tu dormi. Ei mor ca niște gândaci de bucătărie pe care-i strivește talpa nopții.




Weather report: va fi o zi nesfârșită. morțile se amână pe timp indefinit. viețile au prioritate. totuși, va fi o ceață gri din aia prin care soarele va fi vizibil din când în când, ca un bec în beci. Îți vine să râzi, dar nu râzi, ci îți cauți șosetele.




Trotuarul e lipicios. Nu vezi mare lucru, dar știi drumul spre job. Picioarele te duc singure ca niște vaci care știu drumul spre casă. Semafoarele strigă roșu în intersecție. Nu se mai pot vedea, dar se aud ca niște secvențe de cântec. Roșu. Verde. Coduri. Totul sau Nimic. Nimic. Nimic. Totul. Simți o căldură ușoară ca un fior. O voluptate neașteptată la gândul că totul funcționează între aceste coordonate simple. Treci. Stai. Ziua e ”stai”. Stai. În lumina asta gri stai nesfârșit. Sirenele par antifonate de ceață. Ai observat și tu că zgomotele devin lucioase în întuneric, pe când altele sunt ascuțite, tăioase, catifelate. În ceață ele sunt amorfe, vătoase.




Ajungi dincolo după ce ai străbătut tot bulevardul. Îți lipești urechea de zidul unei instituții despre care nu știi nimic. Parcă era ceva cu Apele și cu Mediul, dar nu mai contează acum. Îți lipești urechea de zid ca de un mort.




Ora 7:45




Înțelegi că graba nu are nici un rost. Totul e un joc de-a ajunsul la timp undeva. Umbre de oameni împing ceața cu umerii învăluind dimineața în freamăt. Tu nu aștepți nimic, ci dansezi în ritmul unui ceasornic despre care nu știe nimeni. Auzi în tine un ticăit nou, ca și cum ai avea două inimi. 2 inimi. Una e inima-lebădă. Ai străbătut coridorul lung al clădirii numărând stâlpii, arcadele, apoi Șirul Canonicilor unde curenții de aer cântă prin colțuri. Poți să vezi pietrele. Asta da, pietre, pietre vechi, mult mai vechi decât ciorile care împânzesc cerul cu croncănitul lor obosit.




Ora 8:00




Ai ajuns. Ok. Ai ajuns. Pontezi. Ești. Nu pontezi, nu ești. Tacadam tacadam tacadam. Ești. Nu tacadam tacadam tacadam, nu ești.




Ora 13:00




Pauza de masă. Ceața e ca un trup de care te lipești în autobuz. Ai o erecție. Al naibii, ți-e foame. În primul rând ți-e ceva. Molfăi un corn pe terasă, deși colegul tău de la personal cu alte două colege au spus: hai, măi, ce ești prost să ieși în ceața asta? Da, sunt, ai fi zis, dar nu ai zis nimic. Te-ai așezat pe un scaun de plastic la o masă cu umbrela închisă doar pe jumătate, ca o fustă sub care poți să vezi tot, dacă te uiți. Vezi spițele lucioase, simetrice. Al naibii erecția aia. Ceața nu încape sub fustă.




17:00, parcă




Un soi de eliberare te saltă peste pragul instituției. Tramvaiele se târăsc ca niște râme enorme și luminoase zdrăngănind pe bulevard. Le simți răsuflarea în ceafă. Ai cumpărat 200 grame de parizer și câinii te urmează cu boturile în aerul umed. Le dai pachetul cu hârtie cu tot, cu prețul scris cu pixul albsatru direct pe pachet. Cifre mari, aproape caligrafice pe care maidanezii le înfulecă mârâind.




Da.




Crezi că e iarbă. Umedă, rece. Rămâi o clipă mai mult.




Ai obiceiul să te culci devreme. Pândești momentul în care adormi, cel în care treci înspre moarte, aluneci ușor spre neființă. Nu se știe dacă există încă vreo trezire. Stațiile nu sunt obligatorii. Acum doar tu poți să spui ce vrei să fie: vis sau realitate. Alegi. De fiecare dată alegi moartea. Alegi dincolo-ul. Alegi altceva-ul.







Vecinul tușește spasmodic. Ea spală vasele noaptea. Copilul plânge puțin, apoi adoarme. Unii mor ca niște gândaci striviți de bocancul lumii. Ceața te înghite cu toate celelalte trupuri.