duminică, 28 februarie 2016

2 în 1


Era mereu toamnă într-o viaţă,
în cealaltă, înmugureau hidos moarte iluzii,
viermii părăseau în lehamite duzii,
noi faceam exerciţii de dicţie
cu timpanele smulse de clopot;
într-o duminică fără restricţie
ne iubeam în ciudă, cu zgomot.

din când în când se împlinea anotimpul de foc
în care ardeau amintiri fermentate,
tu puneai noaptea la loc
crâmpeie din visele noastre uzate.

era de nerecunoscut cerul pâclos
cu doua existenţe într-una,
cu suflete răstignite venite pe jos.
mirosea a tămâie şi luna.
se întorceau cu basmale negre din lan
umbrele bunicilor obosite de moarte,
tu mă tot întrebai de dincolo de ocean
cât de aproape pot să-ţi mai fiu
sau cât de departe.

Era primavară într-o viaţă,
în cealaltă îmi spuneai c-o să plouă,
clopotele din turlă înfloreau indecent,
se terminaseră toate duminicile.
luni, când deveneai transparent
mai aveam doar o clipă
şi-o făceam pe din două.

miercuri, 24 februarie 2016

textul acesta nu este un poem


între noi liniștea strălucește puțin
e aproape ca și cum
rămași fără trupuri
ne-am iubi
ca două aurore boreale
dansând peste lume
în ultima noapte
eterna noapte de dragoste

sau poate am fi două gâze
aproape înghețate
care trăiesc doar o zi
și în ziua aceea nu ar avea timp
decât pentru iubire

sau am putea fi două tăceri
care împreună înseamnă același lucru
adică un cântec pefect
pe care nimeni nu ar putea să-l asculte
fără să înnebunească

sau două animale sălbatice
care s-ar devora
cu o sete nesfârșită unul de celălalt
alungând cu sângele lor fierbinte
întunericul și singurătatea și teama

sau am putea fi
pur și simplu

duminică, 21 februarie 2016

M spune că e foarte simplu



M spune că e foarte simplu. îmi ia ochii şi-i aruncă în cer. imediat cerul se umple de lacrimi
el râde cu Dumnezeu de spaima mea oarbă.
îl rog să găsească o cale. pe M îl rog. dar mult mai repede mă aude Dumnezeu şi-mi împlineşte trei dorinţe


eu nu cred că e simplu. stau la capătul lumii. abia desluşesc prezentul ăsta continuu.


M nu simte că-l roade şobolanul. el e frânt. ce ştie el. sângerează şi gata.

câinele galben al spitalului se lipeşte de mine ca de un orb. mă conduce tăcut pe aleea pietruită. nu-i simt paşii alături. nu-i simt botul umezindu-mi palma. se aud doar roţile de cauciuc răsfirând pietricelele.



nu spun că ştiu unde sunt. nimeni nu ştie. aleea nu se termină cum credea M. nimic nu se termină.
când suntem orbi suntem liberi. suntem mai aproape de pielea noastră atotştiutoare.

M nu simte nimic. eu nu cred că e simplu. deloc

sâmbătă, 20 februarie 2016

M ce pătrat

nu s-a inventat nici o capcană pentru întunericul ăsta. stăm  întinși în paturile noastre nemișcați sub păturile aspre
ca niște fluturi în insectarul lui dumnezeu. sau al lui albert einstein (mi-e greu să scriu einstein cu literă mică)

 M a primit o umbră în plus și se ceartă întruna cu ea. nu-i face nimeni nimic.
liftul de persoane scrâșnește din greu la fiecare etaj vărsând trupuri.
mă pun cu spatele la oglinda  mare din ascensor. de fapt ascensorul acesta coboară spre măruntaiele spitalului. spre cantină. apoi spre morgă.  

nu știu cine naiba urmează. cică totul e relativ. dar  M nu mai doarme deloc. mă întreabă dacă se moare din asta. nu știu. îi spun. acum plânge încet ca o ploaie cu umbra aia tâmpită lângă el.

să intre următorul. ochi verzi strălucitori. febră.  liniște.

aerul e încordat și zbârnâie încet. nimeni nu mișcă. nimeni nu moare.

Fotografia



Uneori sunt atât de obosită încât mă las privită. Mă las fotografiată. Poate să mi se fure sufletul. Ți-l dau, dar nu mă pune să zâmbesc, îi spun fotografului. El face clic. Alb de tot. Orbitor. Tac. Adorm. Pe mâine e gata. Am gene false şi unghii imense înfipte în carne. Am părul roşu. Foc. Am o istorie şi se vede în poză cum atârnă ca un bolovan în spatele camerei. El face clic. Nu a ieşit nimic, îmi spune cu un fel de reproş profesional. Pentru că nu am suflet, mă gândesc, dar nu-i spun încă. Tac. Bolovanul mă trage în adânc. Negru de tot. Nu trebuie să mai zâmbesc.

duminică, 14 februarie 2016

Noi doi (sau în fine) - de Cătălin Pavel



”Noi doi (sau în fine)
poezie [ ]
Descrierea lumii, IX


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Catalin Pavel [Catalin Pavel ]

2007-10-08 | |


noi doi
adică dezastrul precedat de
panouri reflectorizante regulamentare
d e z a s t r u

noi doi
adică tu în sala de aşteptare
cu durerea de stomac pe care
femeile o ascund de atîtea ori,
zîmbind frumos atît bărbaţilor cît şi femeilor
obţinînd de la secretariat hatişeriful
necesar ca să petreci în fiecare zi
o oră în oglindă şi una la fereastră
şi eu încuiat în budă la aeroport
ştergîndu-mi faţa de transpiraţia rece a fricii
că n-am să mai apuc să-ţi
sărut ochii şi să-mi închipui
cum barba mea îţi provoacă
o uşoară neplăcere în timp ce
te strîng în braţe ca
un copil o jucărie în vis

noi doi
care n-avem nici un viitor dar sîntem îngrijoraţi de
rombul soarelui de care depindem
în care hidrogenul şi heliul
joacă o nesfîrşită partidă
de barbut

noi doi adică
oraşul ideal în incendiul ideal
şi în miezul lui
fagurele dragostei fizice
cu uşa trîntită a fiecărei respiraţii
şi farul din Alexandria stins la fiecare strigăt,

noi doi adică
literele cifrelor numărului tău de telefon
scamele hainelor tale
unghiile degetelor tale de la picioare
pe care în lumina brichetei
vad că de fapt le mişti încetişor
fără să fi menţionat asta
şi reproşurile pe care ţi le fac
în încercarea de a mă convinge să nu mă schimb eu

noi doi adică
ceea ce ştim unul despre altul:
faţa ta cînd nu mai asculţi ce zic ci urmăreşti în minte un cîntec stupid sau nu
faţa mea cînd nu mai ascult ce zici şi ascult dacă inima bate normal sau nu
faţa ta cu ochii închişi,
atît de tristă încît nu văd cum aş putea să nu te iubesc,
şi faţa mea care trebuie să aibă pe undeva un secret,
pe care eu nu-l cunosc, dar care pe tine te-a atras, şi căruia
îi eşti recunoscătoare cînd apare din cînd în cînd,
astfel convingîndu-te că nu mă iubeşti degeaba

noi doi adică
scrisorile mele de dragoste
scrise peste scrisorile tale de dragoste
mie fiindu-mi dor de tine în
aceeaşi secundă în care ţi-e ţie dor de mine
ceea ce produce un curent de zece microamperi
suficient ca să zbîrlească mustăţile bazilonilor

noi doi adică
acea lume factorială
alcătuită din mine şi din tine şi din
supărarea noastră de multe ori,
cînd sîntem despărţiţi,
şi uimitoarea fericire pe care o putem scoate uneori
din ceea ce pentru unii este doar
o după-amiază împreună

noi doi adică
lipsa noastră de noi doi
în cantităţi suficiente
o lipsă care nu se împlineşte nici măcar de sărbători
o lipsă care este permanentă
de aceea noi doi
ne simţim atît de rău
din ce în ce mai rău
pe măsură ce această lipsă
continuă să nu se transforme
într-o prezenţă strigătoare la cer,
nemaipomenit de fastuoasă, sfidătoare, stufoasă
care nu recuperează nimic, nimic
şi piramida viitorului nostru
va rămîne incompletă fără pietricelele
cîte unei marţi, cîte unei joi

noi doi adică
glumele pe care eu trebuie să le fac
ca să nu zic o prostie
şi care se dovedesc prostii şi mai mari,
şi plînsul tău ca să nu taci
care se dovedeşte mai lung decît orice tăcere

noi doi,
adică nici o întoarcere posibilă,
adică mai departe e blocat
adică staţionarea interzisă
şi singura soluţie e să părem că ne certăm atît de violent
încît chiar şi poliţia să se jeneze să ne pună vreo întrebare

noi doi, adică
o întîmplare petrecută în două jumătăţi
cîte o jumătate de întîmplare
la fiecare sută de ani şi mie de kilometri
pînă cînd cele două jumătăţi
se dovedeşte că nici măcar nu se
potriveau iubito
ca să vezi ce au făcut filmele din noi
da, întîmplarea noastră
se nepotriveşte
şi mecanismul în loc să meargă uns
şi să producă tablă zincată
merge greşit şi face oameni fericiţi,
doar doi oameni,
ce-i drept, şi
tot la fiecare sută de ani şi
mie de kilometri

noi doi,
sau în fine”

sâmbătă, 13 februarie 2016

florile sunt de piatră

inima mea e de piatră.

visul meu e de piatră.

zăpada e de piatră.

piatra e de piatră.

am scos apa îngheţată din fântână.

trupul meu e de piatră.

am încercat să beau apa.
nu am destulă sete. nu am destulă viaţă.

nu am nimic.

lumea s-a spart ca o vază.
florile sunt de piatră.

am născut cald. cald. cald.

am născut şi am plâns.

am născut şi am râs.

prima oară am crezut.

a doua oară am crezut.

a treia oară totul era de piatră.

şi eu

şi copilul meu

şi apa

şi tu.

sâmbătă, 6 februarie 2016

așteptarea în loc de orice



aș fi avut totuși nevoie de manualul acela despre cum să aștepți.
așteptarea sub toate timpurile
așteptarea în loc de orice
și așteptarea pe viață
îmi trebuiau instrucțiuni clare
să fie consemnat undeva negru/alb.


ar fi fost bine să știu că există aceste poeme



de exemplu aseară cineva m-a jefuit de mine.
habar nu am cine era
am ajuns foarte târziu acasă
am început să te citesc știind că viața mea depindea de asta


poemele tale s-au aprins în mine ca niște embrioni strălucitori
au început să crească frumos
ca și cum ai fi știut că trebuie să mă salvezi
că va veni o zi când fără aceste cuvinte prin care tu ai respirat ca printr-un tub
aș muri imediat


am ajuns să iubesc peroanele astea pe care ne întâlnim întâmplător.
data viitoare vom avea mai mult timp
trenurile vor întârzia revoltător de mult
va fi o pauză uriașă între plecări
și ne vom iubi fără grabă
ca într-o peliculă alb negru
în care primul sărut e nesfârșit

miercuri, 3 februarie 2016

înștiințare

mi-ai spus că nu scrii pentru că preferi să trăiești. nici eu nu scriu. folosesc cuvintele doar ca să te înștiințez. aș putea să folosesc un fum pe un deal sau codul morse. aș putea să folosesc limbajul trupului. ca atunci când îți rozi unghiile sau te joci cu o șuviță de păr. de exemplu acum aș sta nemișcată și ți-aș privi mâinile în timp ce tastezi repede repede ținând țigara cu dinții.

nemișcarea e un mesaj puternic. poate prea brutal pentru noi care nu mai avem timp.

poate ar trebui să folosesc arome. vanilie sau ciocolată cu rom. ai înțelege imediat că mă simt acasă doar cu tine. ai dreptate. dacă ar fi să-ți spun în cuvinte chestia asta ar suna perimat. aș folosi un gest mic o contracție invizibilă a unui mușchi ascuns. un expir ușor. o strângere mică de pupilă ca o minusculă îmbrățișare. aș scrijeli cu unghia în palma mea o literă pe care tu ai ghici-o imediat.

degetele tale au miros de tutun. le adulmec încet. nu mai am nevoie de cuvinte.