i.

numele noastre sunt înșelătoare.
le primim ca pe niște etichete unele foarte scurte altele mult prea lungi.
ele încep să însemne ceva destul de curând
poate prea curând
când încă nu știm cât de înalți vom crește
cât vom iubi cum ne vom întoarce seara acasă
cum vom trăi pe malul mării nordului cu vântul mereu în față

primim numele noastre când încă ne sunt străine
când încă nu știm cine va fi cine
eu de exemplu dacă știam că exiști
îmi luam un nume ciudat pe care tu l-ai fi observat imediat
și l-ai fi pronunțat ușor din prima clipă
ceva simplu ca un oftat

vizitatori. vaze

vizitatorii sunt aduşi aici de narcise. oglinzile sunt pline de oameni
şi de vaze simple din sticlă pline cu flori.

respir greu. florile proaspete îmi dau senzaţia asta
de sufocare. poate că e o frumuseţe prea directă pentru mine. nu pot să înţeleg această frumuseţe care-mi taie respiraţia

nu înţeleg petala pistilul stamina
nu înţeleg albul

nu înţeleg galbenul.

mă refugiez în tulpinile verzi fragile. nu înţeleg decât tulpinile.

vizitatorii toarnă apă în vaze. în curând vor pleca împăcaţi cu ideea că am rămas în viaţă. că narcisele au rămas în viaţă. doar noi aici privim ofilirea şi moartea.
noi vom dormi cu narcisele moarte la căpătâi
timp de două trei zile noi vom dormi
şi în visele noastre vizitatorii se vor ofili în vaze simple. din sticlă.

cuvinte simple

nu sunt aici. dacă aș fi
s-ar construi din mine ziduri.


lasă-mă să-ți ghicesc umbra în palmă
să trec cu vederea ieșirile tale din context.



întârzie-mă puțin.de fapt
toată viața noastră e făcută din amânări.



mai departe nu este nimic.
am de gând să pierd toate avioanele toate trenurile
și ora exactă



unele lucruri se măsoară singure
în vieți. unele lucruri chiar au  tupeu



am trecut pe lângă tine ieri. nu aveai timp.
ți-am mai dat de la mine



nu mai știu ce să fac. lipsa ta mă surpă încet.
mă joc de-a baba oarba prin saloane. te nimeresc întotdeauna din prima.



alte lucruri sunt ca niște câini. te mușcă de genunchi.
bine că tu nu simți



toată ziua am fost conștientă de intensa forfotă celulară
atomii de sodiu și de potasiu erau pompați cu greu prin membrane
numai pentru ca  eu să pot să-ți spun aceste câteva cuvinte simple

borne

1
copilul a făcut un castel de nisip.
eu l-am ţinut minte.
locuiesc în el când lumea se surpă.


2
nu ştii niciodată ce găseşti în locul tău dimineaţa
mă sperie gândul că nu voi găsi nimic
oamenii care-mi poartă chipul vor fugi în oglindă
şi-mi vor lăsa mie totul aici. toate vorbele
totul.


3
aleg fără să pot să privesc
vreodată în ochi lighioana.
mă ghemuiesc în ea
o posed.


4
se întâmplă să negăm pe neaşteptate.
poate asta ar fi o explicaţie pentru fugă. zic poate.
nimic sigur. nimic.


5
ne prinde bine să fim aşa
înveliţi în kilometri de nepăsare.
uneori şoseaua te face să scrii câte un poem lung
cu strofe înalte. albe. negre.
am ameţit numărând plopii. bornele.


6
ţin în palmă răceala mâinii tale.
o păstrez aşa cum e.
pot chiar să nici n-o ating.

weather report

Ai obiceiul să te trezești în zori. Nu deschizi ochii. Asculți zarva făcută de lume. Tusea vecinului de la etajul 3. Sugarul de la apartamentul vecin. Tocuri pe scări. Tu între somn și trezie încercând să prinzi momentul în care ai fi putut să decizi: vis sau realitate.




Te poticnești spre baie, apoi spre cafetieră. Mesaje pe fb. Prima țigară sugrumată de inspir, apoi o tuse ce-ți sfâșie pieptul. Cafea. Amar. Dulce. Amar. Totul ți se pare codificat, simplificat. Confortabil.




Știri. Accident rutier soldat cu morți și răniți. Unul și-a înjunghiat nevasta din gelozie. Era sub influența alcoolului. Sau asta era la accidentul rutier? În fine, toată noaptea lumea a agonizat în mii de feluri. Tu habar nu ai. Tu dormi. Ei mor ca niște gândaci de bucătărie pe care-i strivește talpa nopții.




Weather report: va fi o zi nesfârșită. morțile se amână pe timp indefinit. viețile au prioritate. totuși, va fi o ceață gri din aia prin care soarele va fi vizibil din când în când, ca un bec în beci. Îți vine să râzi, dar nu râzi, ci îți cauți șosetele.




Trotuarul e lipicios. Nu vezi mare lucru, dar știi drumul spre job. Picioarele te duc singure ca niște vaci care știu drumul spre casă. Semafoarele strigă roșu în intersecție. Nu se mai pot vedea, dar se aud ca niște secvențe de cântec. Roșu. Verde. Coduri. Totul sau Nimic. Nimic. Nimic. Totul. Simți o căldură ușoară ca un fior. O voluptate neașteptată la gândul că totul funcționează între aceste coordonate simple. Treci. Stai. Ziua e ”stai”. Stai. În lumina asta gri stai nesfârșit. Sirenele par antifonate de ceață. Ai observat și tu că zgomotele devin lucioase în întuneric, pe când altele sunt ascuțite, tăioase, catifelate. În ceață ele sunt amorfe, vătoase.




Ajungi dincolo după ce ai străbătut tot bulevardul. Îți lipești urechea de zidul unei instituții despre care nu știi nimic. Parcă era ceva cu Apele și cu Mediul, dar nu mai contează acum. Îți lipești urechea de zid ca de un mort.




Ora 7:45




Înțelegi că graba nu are nici un rost. Totul e un joc de-a ajunsul la timp undeva. Umbre de oameni împing ceața cu umerii învăluind dimineața în freamăt. Tu nu aștepți nimic, ci dansezi în ritmul unui ceasornic despre care nu știe nimeni. Auzi în tine un ticăit nou, ca și cum ai avea două inimi. 2 inimi. Una e inima-lebădă. Ai străbătut coridorul lung al clădirii numărând stâlpii, arcadele, apoi Șirul Canonicilor unde curenții de aer cântă prin colțuri. Poți să vezi pietrele. Asta da, pietre, pietre vechi, mult mai vechi decât ciorile care împânzesc cerul cu croncănitul lor obosit.




Ora 8:00




Ai ajuns. Ok. Ai ajuns. Pontezi. Ești. Nu pontezi, nu ești. Tacadam tacadam tacadam. Ești. Nu tacadam tacadam tacadam, nu ești.




Ora 13:00




Pauza de masă. Ceața e ca un trup de care te lipești în autobuz. Ai o erecție. Al naibii, ți-e foame. În primul rând ți-e ceva. Molfăi un corn pe terasă, deși colegul tău de la personal cu alte două colege au spus: hai, măi, ce ești prost să ieși în ceața asta? Da, sunt, ai fi zis, dar nu ai zis nimic. Te-ai așezat pe un scaun de plastic la o masă cu umbrela închisă doar pe jumătate, ca o fustă sub care poți să vezi tot, dacă te uiți. Vezi spițele lucioase, simetrice. Al naibii erecția aia. Ceața nu încape sub fustă.




17:00, parcă




Un soi de eliberare te saltă peste pragul instituției. Tramvaiele se târăsc ca niște râme enorme și luminoase zdrăngănind pe bulevard. Le simți răsuflarea în ceafă. Ai cumpărat 200 grame de parizer și câinii te urmează cu boturile în aerul umed. Le dai pachetul cu hârtie cu tot, cu prețul scris cu pixul albsatru direct pe pachet. Cifre mari, aproape caligrafice pe care maidanezii le înfulecă mârâind.




Da.




Crezi că e iarbă. Umedă, rece. Rămâi o clipă mai mult.




Ai obiceiul să te culci devreme. Pândești momentul în care adormi, cel în care treci înspre moarte, aluneci ușor spre neființă. Nu se știe dacă există încă vreo trezire. Stațiile nu sunt obligatorii. Acum doar tu poți să spui ce vrei să fie: vis sau realitate. Alegi. De fiecare dată alegi moartea. Alegi dincolo-ul. Alegi altceva-ul.







Vecinul tușește spasmodic. Ea spală vasele noaptea. Copilul plânge puțin, apoi adoarme. Unii mor ca niște gândaci striviți de bocancul lumii. Ceața te înghite cu toate celelalte trupuri.